Tema: Bunătatea lui Dumnezeu
Text biblic: Psalmul 34:1–10
Verset cheie: Matei 5:44–45
Ideea centrală: Bunătatea este una dintre caracteristicile care Îl definesc pe Dumnezeu ca ființă. Dumnezeu este bun, iar Hristos este întruparea și manifestarea desăvârșită a acestei bunătăți. De asemenea, bunătatea este una dintre caracteristicile transmisibile ale lui Dumnezeu către om. Altfel spus, dacă Dumnezeu este bun, omul poate fi și el bun. În virtutea faptului că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, omul a fost înzestrat cu o natură bună specifică creaturii. Păcatul a pervertit această natură și ea nu mai are caracteristicile inițiale. Totuși, în răscumpărarea din păcat pe care Dumnezeu a realizat-o prin Fiul Său sunt incluse și dimensiunile nașterii din nou și ale sfințirii, care presupun faptul că omul poate fi adus tot mai mult la asemănarea cu Dumnezeu astfel încât să reflecte bunătatea Sa în Hristos într-un grad tot mai mare. Credinciosul ar trebui să își dorească lucrul acesta, în primul rând gustând tot mai mult bunătatea lui Dumnezeu manifestată în propria viață, apoi căutând să crească tot mai mult în imitarea lui Hristos.
Scopul lecției: Este de a înțelege bunătatea lui Dumnezeu față de om potrivit cu harul Său comun și în mod special potrivit cu harul Său în Hristos. Această înțelegere ar trebui să motiveze credincioșii la o viață în care să răspundă potrivit la manifestările bunătății lui Dumnezeu, dar și să crească în asemănarea cu Dumnezeu în ce privește bunătatea pe care ar trebui să o manifeste față de oamenii din jur. În sensul acesta, se vor expune câteva aspecte preluate din Psalmul 34 și altele.
Ce înseamnă că Dumnezeu nostru este bun?
„Sunt copleșit de simțământul bunătății lui Dumnezeu.” Sunt ultimele cuvinte scrise în jurnalul său de un misionar creștin în Patagonia chiar înainte de a-și da ultima suflare. Foarte mulți credincioși, de-a lungul timpului, au confirmat prin experiența propriei relații cu Dumnezeu faptul că El este bun. Printre aceștia se află și împăratul David, autorul Psalmului 4.
Titlul acestui psalm indică ocazia care a generat și motivat scrierea lui; David a fost izbăvit de către Dumnezeu dinaintea regelui filistean Abimelec. Surprins de bunătatea Domnului, împăratul scrie acest poem ca să comemoreze evenimentul.
În primele zece versete se pot observa trei lucruri legate de bunătatea lui Dumnezeu pe care David o are în vedere. În primul rând, bunătatea lui Dumnezeu este motivul închinării sale (v. 1–3). În al doilea rând, bunătatea lui Dumnezeu este și subiectul proclamării sale (v. 4–7). În al treilea rând, bunătatea lui Dumnezeu este și rațiunea invitației pe care o face (v. 8–10).
Bunătatea lui Dumnezeu – celebrată
Primele trei versete ale acestui psalm evocă atmosfera sărbătorească ce caracterizează pe credincios în urma experimentării bunătății lui Dumnezeu. Într-adevăr, prima reacție a împăratului David după ce are parte de izbăvirea din mâna lui Abimelec este închinarea. Este perfect natural ca sufletul care este conștient de bunătatea lui Dumnezeu în propria viață să să se exprime într-o serie de enunțuri laudative în care să Îi recunoască această calitate.
Se pot observa câteva lucruri cu privire la închinarea lui David. În primul rând, e o închinare continuă. În versetul 1 autorul spune că lauda și binecuvântarea vor fi totdeauna și în orice vreme. În al doilea rând, e o închinare comunitară. Așa cum explică el în versetele 2 și 3, celebrarea bunătății lui Dumnezeu se face împreună cu alții din popor și cu scopul de a-i încuraja pe cei nenorociți să aibă încredere la rândul lor în bunătatea Lui. Nu există lucru mai potrivit pentru credincios când experimentează bunătatea Domnului decât celebrarea ei în închinare.
Bunătatea lui Dumnezeu – proclamată
În versetele 4–7 se face tranziția de la închinare la proclamare. Această proclamare reflectă modul în care se materializează bunătatea lui Dumnezeu, adică în izbăvire. În experiența sa personală, David a fost izbăvit din toate temerile lui (v. 4). Cel nenorocit este scăpat din toate necezurile lui (v. 6), iar în aceeași notă se spune că orice credincios e scăpat din primejdie (v. 7).
Totuși, sunt câteva condiții puse în dreptul omului care experimentează bunătatea lui Dumnezeu prin izbăvire. El trebuie să Îl caute pe Domnul (v. 4), să își întoarcă privirile spre El (v. 5), să strige la El (v. 6) și să se teamă de El (v. 7). Dumnezeu este un mare Mântuitor și știe să aducă izbăvire din necaz pentru oricine se apropie de El și umbă cu El. În bunătatea Sa a oferit izbăvire de sub păcat, condamnare și blestem prin Isus Hristos (Tit 3:4–5), bunătate ce se manifestă și în multe aspecte secundare ale vieții (Romani 8:32).
Bunătatea lui Dumnezeu – experimentată
Versetele 7–10 încheie acest text cu o chemare la împărtășirea din bunătatea lui Dumnezeu. În urma convingerii sale că experiența sa personală poate fi și experiența multor credincioși, David își invită audiența să guste, pentru a constatata „ce bun este Domnul” (v. 7). A gusta are sensul de a încerca în mod personal, așa cum cineva gustă o prăjitură ca să își formeze o părere despre ea. Cu siguranță că pentru psalmist singura concluzie la care poate ajunge cineva care „gustă” este că Dumnezeu este cu adevărat bun. Apostolul Petru preia ideea aceasta și susține că acela care a gustat într-adevăr și a constatat că bun este Domnul va dori mai mult să se împărtășească din El (1 Petru 2:2–3). În final, chemarea aceasta la experimenta bunătatea lui Dumnezeu vine la pachet cu asigurarea resurselor ei nesecate. Versetele 8–9 întăresc ideea că bunătatea lui Dumnezeu acoperă orice nevoie și că sfinții nu duc lipsă. Resurse inepuizabile sunt asigurate celui ce experimentează bunătatea lui Dumnezeu.
Aplicație:
1) Bunătatea lui Dumnezeu ar trebui să ne motiveze pentru închinarea personală și cea comunitară.
David s-a închinat lui Dumnezeu după ce a experimentat bunătatea Sa. Foarte mulți oameni uită că trebuie să se întoarcă către Dumnezeu cu închinare și mulțumire, după ce au primit răspuns la vreo rugăciune, sau au experimentat într-un fel sau altul bunătatea Domnului. Este o diferență între a fi mulțumit și a fi mulțumitor. Din cei zece leproși care au experimentat bunătatea lui Hristos, fiind vindecați de boala lor, nouă și-au continuat viața mulțumiți de miracolul ce li s-a întâmplat și doar unul singur s-a întors la Mântuitor mulțumitor (Luca 17:11–19). Uneori se întâmplă așa și cu noi. Suntem chemați să răspundem bunătății lui Dumnezeu cu închinare și să nu uităm binefacerile Lui (Psalmul 103:2) Versurile unei cântări cunoscute spun astfel: „Doamne bunătatea Ta, îmi cuprinde inima […] Harul Tău îmi dă avânt, tot mai mult să-Ți cânt”. Nu ar trebui să rămânem pasivi la bunătatea lui Dumnezeu, orice urmă a bunătății Lui față de noi este pentru noi motiv de închinare.
2) Bunătatea lui Dumnezeu implică din partea noastră a căuta să trăim într-o relație personală cu El.
David observă faptul că izbăvirea lui Dumnezeu este disponibilă față de aceia care Îl caută pe El. Într-un sens larg, mulți experimentează bunătatea lui Dumnezeu și în afara unei relații personale cu El. Acest har se numește „harul comun”, care este dat oamenilor de Dumnezeu, prin bunătatea Sa, tuturor, celor buni și celor răi (Matei 5:45–46). Căldura soarelui, ploaia binecuvântată, hrană și alte lucruri asemenea reflectă bunătatea lui Dumnezeu pentru toți oamenii.
Însă mântuirea în Hristos, cu toate beneficiile ei, este „harul special” al lui Dumnezeu și este dat, tot prin bunătatea Sa, tuturor celor care Îl caută pe El și strigă către El. Apostolul Pavel spunea că „bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăință”, adică să Îl căutăm pe Dumnezeu, să ne apropiem cu smerenie de El ca să și căpătăm salvarea de sub păcat (Romani 2:4). De aceea, bunătatea lui Dumnezeu, în completitudinea ei, se poate experimenta doar dacă Îl căutăm pe Dumnezeu într-o relație răscumpărătoare în Hristos.
3) Bunătatea lui Dumnezeu ar trebui să producă o dorință profundă de a ne hrăni din harul lui Isus.
Apostolul Petru spune că aceia care au gustat că bun este Domnul să își dorească tot mai mult lapte duhovnicesc pentru a crește spiritual (1 Petru 2:1–3). Una dintre tragediile care deseori au loc este faptul că foarte mulți credincioși care au gustat bunătatea Domnului în harul comun și harul special nu simt nevoia aceasta de a avansa în relația lor cu Dumnezeu, ci se plafonează la un nivel incipient în viața lor de credință. Bunătatea lui Dumnezeu, gustată, trebuie să producă, să stârnească în noi un apetit tot mai mare. O dorință mai mare după Cuvântul lui Dumnezeu, după părtășia creștină, după slujire, după rugăciune etc. Cel care gustă bunătatea lui Dumnezeu își dă seama cât de înfometat e și va căuta, Îl va dori mai mult pe Dumnezeu. Evident că scopul acestei creșteri este de a deveni tot mai asemănător cu Hristos, în bunătatea Lui sacrificială. Scopul suprem cu care El lucrează în noi este să ne desăvârșească, după cum El e desăvârșit în bunătatea Sa pentru oameni (Matei 5:44–48).
Întrebări pentru discuții/ aprofundare:
- Ce este bunătatea, sau, cum ați defini bunătatea?
- Care sunt câteva chestiuni pe care în bunătatea Sa, Dumnezeu, potrivit cu harul Său comun, le oferă tuturor oamenilor?
- Puteți reda, foarte pe scurt, în câteva propoziții, o experiență personală în care ați gustat și ați văzut că bun este Domnul?
- Credeți că închinarea este modul potrivit pentru a răspunde Domnului pentru bunătatea Sa? Dacă da, de ce?
- Care sunt câteva moduri practice prin care putem reflecta, în mod personal și individual, bunătatea lui Dumnezeu în lume?
- Cum ar putea biserica locală, ca trup a lui Hristos și reprezentată a Lui în lume, să reflecte prin slujirea ei bunătatea lui Dumnezeu?
autor: Alex Ghiță, pastor, Biserica Creștină Baptistă Stoborăști, jud. Olt; e-mail: alexghita@gmail.com
