0

Explicații biblice 6 decembrie

Data: 6 decembrie 2020

Secțiunea a IV-a; Lecția a VIII-a 

Tema: Rolul disciplinării în misiunea Bisericii

Text: Faptele apostolilor 5:1–16

Verset cheie: 1 Corinteni 5:11

Ideea centrală: Sfaturile pe care alegi să le urmezi în viață te vor afecta în mod dramatic pe tine și pe cei din jurul tău, deopotrivă, dar vor marca și viitorul tău și al acestora.

Scopul lecției: Să învățăm să alegem în mod responsabil doar sfaturile care vin de la Dumnezeu, prin Cuvântul Lui.


Biserica Primară a avut un impact deosebit în societatea păgână a secolului I. Orice analiză obiectivă a teologiei și practicii Bisericii trebuie să includă și seriozitatea cu care apostolii și adunările locale au abordat păcatul și consecințele lui. Atunci când păcatul a fost evident, Duhul Domnului a adus judecata. Ne vom uita la exemplul Bisericii din primul secol și vom învăța despre importanța disciplinei și a disciplinării.

I. Remarci cu privire la disciplinare

Disciplinarea a fost și este punctul cel mai sensibil din viața Bisericii, datorită atitudinii subiective a membrilor ei. Exemplul regelui David, după păcatul lui cu Batșeba, este grăitor. Fiindu-i pusă înainte o potențială vinovăție a unui om din împărăție, el este extrem de dur (omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte, 2 Sam. 12:5) însă când Natan îl identifică pe el ca fiind persoana în cauză, David cere iertare (2 Sam. 12:13; Psalm 51).

 1. Definirea disciplinării

Din punct de vedere etimologic și semantic, disciplina are ca origine cuvintele Discipulus, cel care învață, și Discere, a învăța, învățare. Demn de remarcat este faptul că, dacă luăm în calcul originea acestui cuvânt, discipolface parte din aceeași familie de cuvinte cu disciplină.

Disciplina poate fi percepută ca fiind acea deprindere cu o ordine strictă, respectarea unor reguli specifice unei comunități, set de reguli, rânduieli. Uneori poate lua aspectul punitiv, de pedeapsă/sancționare sau coercitiv, de constrângere dar de cele mai multe ori are în sine ideea de pedagogie, îndrumare, învățare. Dumnezeu ne învață să avem o viață disciplinată, fără excese de tot felul, ci în deplină ascultare de El. 

Apostolul Pavel vorbește de disciplinarea trupului, ca o condiție a sportivului pentru obținerea laurilor victoriei (o cunună ce se poate vesteji), în timp ce creștinul este îndemnat să preia dorința de disciplinare a sportivului pentru o cunună veșnică de slavă (1 Cor. 9:24–27). 

Disciplina este și acea parte din viața Bisericii, când cineva care nu vrea să aibă o viață potrivită cu viața de credință este disciplinat de către Biserică, cu scop recuperativ. Mărturisirea de credință a Cultului Creștin Baptist, la secțiunea „Disciplina în Biserică”, spune următoarele: Noi credem și mărturisim că Biserica are dreptul de a exercita disciplina frățească asupra membrilor care s-au abătut de la învățătura creștină a Cuvântului lui Dumnezeu, prin atitudine, învățătură sau faptele vieții. Disciplina constă în mustrare, ridicarea drepturilor și excluderea din Biserică. Reprimirea celui exclus se va face, la fel, pe baza mărturisirii.

2.  Motivarea disciplinării

La baza disciplinării cuiva nu ar trebui să stea motivații subiective, de răzbunare sau de răutate, ci în dragoste, disciplina este dorința și datoria de a-l recupera și îndrepta pe cel căzut. Biserica este chemată să își exercite îndatorirea de a face disciplină. Pentru a rămâne în ascultare de Dumnezeu și de Scriptură, Biserica este chemată în a face disciplina de care este nevoie, iar cel disciplinat este chemat să asculte și să se îndrepte potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. 

În acest pasaj biblic, Anania și Safira au fost pedepsiți aspru de Dumnezeu în urma confruntării de către apostolul Petru a păcatului lor, pentru ca Biserica să își păstreze curăția și dorința de a sta departe de păcat. Frica de care vorbește Luca aici, nu este „teama de a fi prinși”, ci acea teamă sfântă de a întina, prin viața personală, mărturia Bisericii lui Hristos (Fapt. ap. 5:11).

Disciplina și disciplinarea sunt legate de viața personală, unde trebuie să fim un exemplu pentru cei din jur (Tit 2:7). Apostolul Pavel vorbește despre lucrare ca fiind o „mireasmă a lui Hristos” atât pentru cei credincioși cât și pentru cei necredincioși (2 Cor. 2:14–17).

O altă motivare a disciplinării este aceea de a arăta că păcatul nu este compatibil cu viața de creștin (Tit 3:10, 11). În vremurile noastre poate prea mult s-a arătat slăbiciunea creștinului în fața păcatului și mai puțin dorința celui credincios de a trăi o viață de curăție. Noi știm că despărțiți de Hristos nu putem face nimic, și mai știm că scopul Diavolului este acela de a compromite mărturia creștină, însă avem nevoie și în vremea noastră de lupta aprigă pe care chiar apostolul Pavel o ducea cu sine, pentru a ne păstra vrednicia și credincioșia în fața lui Dumnezeu. Fără o viață disciplinată nu putem avea biruința în lupta cu cel rău.

II. Remedii folosite în disciplinare

Ne vom uita la trei remedii de disciplinare și la un model oferit în textul de studiu.

 1. Disciplinarea personală exercitată în Biserică

Apostolul Pavel folosește în 2 Tim. 2:1–13 argumentele din exemplul ostașului ce este gata să accepte disciplina militară, chiar dacă aceasta înseamnă, oboseală, supărare, veghe sau multă muncă. Apoi avem disciplina sportivului, ce respectă regulile jocului chiar dacă nu îi plac, ca să fie încununat la final. Avem și exemplul plugarului ce își face partea cu multă trudă și așteaptă răbdător rezultatul, ce depinde de îndurarea divină. 

Tot așa și credinciosul trebuie să accepte disciplina personală cât și cea a grupului de credincioși ce formează Biserica pentru a putea „trăi împreună cu El”. 

2. Disciplinarea graduală exercitată în Biserică

În Evanghelia după Matei 18:15–18, Domnul Isus vorbește despre etapele ce trebuie urmate cu privire la cineva al cărui păcat a dus atingere unui semen. 

Prima etapă este cea a mustrării personale. Domnul Isus ne învață, referitor la păcatele ce ofensează direct pe cineva, ca cel atins de păcatul „fratelui” să încerce rezolvarea directă, prin discuție deschisă și biblică cu cel ce a greșit. Aici este vorba de păcate ce ating în mod direct pe cineva, iar scopul confruntării este câștigarea. Accentul pus de Domnul Isus nu este acela de câștigare a „dreptului personal”, ci, câștigare a fratelui ce a păcătuit.

A doua etapă este cea a mustrării cu martori. Următorul pas, în cazul în care cel ce a păcătuit nu se îndreaptă, este confruntarea cu martori, care să ateste bunele intenții ale celui ce dorește reabilitarea și totodată, să întărească convingerea că cel ce a greșit are motive de îndreptare. 

A treia etapă este cea a mustrării publice. Dacă nici prezența martorilor nu mișcă inima celui ce a greșit, pasul următor este confruntarea publică, tot în vederea câștigării celui ce a păcătuit. Dacă nici așa nu se îndreaptă, soluția este punerea lui în poziția de „păgân” și de „vameș”, adică unul care nu a auzit niciodată Evanghelia, dar unul care are nevoie de pocăință prin Domnul Isus.

3. Disciplinarea direct publică exercitată în Biserică

Avem situații în care păcatul făptuit de cineva este public și aduce atingere întregii comunități creștine. Atunci apostolul Pavel ne învață că mustrarea trebuie făcută direct public, fără alți pași intermediari. 

Prima Epistola către corinteni este aceea prin care apostolul Pavel mustră pe credincioși pentru dezbinările existente între ei. Apostolul le scrie clar și tratează problema aceasta în epistola sa, neferindu-se să le atragă atenția că au greșit (1 Cor. 1:10–16; 3:1–9).

De asemenea, păcatul curvarului din Corint este prezentat tot public, pentru că și păcatul lui era cunoscut de cei mai mulți, unii chiar fălindu-se cu un astfel de om. Păcatul este prezentat în toată grozăvia lui, iar soluția lui Pavel este una drastică: dați afară dar din mijlocul vostru pe răul acela (1 Cor. 5:1–13).

Când cel mustrat în taină, dar care nu vrea să se îndrepte, ignoră atenționarea sau atunci când păcatul este unul notoriu, care aduce atingere întregii comunități, mustrarea trebuie făcută public, cu înțelepciune, credincioșie și frică de Cuvânt. Chiar și această mustrare publică, potrivit Scripturii, se face cu scopul recâștigării celui ce a căzut în cursa diavolului.

4. Modelul disciplinării oferit în cartea Faptele apostolilor 5:1–11

În pasajul citit putem identifica trei aspecte definitorii pentru disciplină în cadrul Bisericii.

În primul rând, avem asumarea de către slujitori. Disciplina trebuie exercitată de către Biserică și trebuie să fie hotărârea Bisericii, dar cei care trebuie să aibă inițiativa sunt cei mandatați de către Duhul Sfânt de a sluji în Biserică. Contextul este al unui grup de credincioși (vs. 5, 11) dar inițiativa în confruntarea păcatului este a apostolului Petru. Slujitorii Domnului nu trebuie să urmărească să fie populari, ci să rămână fideli Adevărului, indiferent de modul în care sunt receptați de către cei din jur (1 Petru 5:1–4; Evrei 13:17).

În al doilea rând, avem promptitudinea acțiunii de disciplinare. Inter-venția apostolului Petru este una promptă, rapidă, fără a amâna o asemenea confruntare. Având în vedere impactul malefic al păcatului acestei familii, influența negativă potențială în mijlocul credincioșilor, atitudinea apostolului, respectiv a Bisericii, nu se lasă așteptate. Păcatul trebuie înfruntat în faza incipientă, de debut. Orice amânare generează consecințe dramatice, atât în viața celui care a păcătuit, cât și în viața Bisericii.

În al treilea rând, avem confruntarea directă. Apostolul Petru și grupul de credincioși înfruntă direct familia care a păcătuit, nu prin terți, nu prin scrisori sau prin intermediari neimplicați în această situație gravă. Obțin informația în mod direct de la cei care au păcătuit, nu din surse subiective, de la oameni care, la rândul lor, ar fi auzit și ei de la alții. 

Concluzia este una tristă. Anania și Safira au refuzat harul pocăinței și îndreptării în discuția directă cu apostolul Petru. În loc să recunoască minciuna și ipocrizia care i‑a cuprins, ei rămân împietriți în fața cercetării Duhului Sfânt. În urma acelei împietriri, vine peste ei pedeapsa aspră a lui Dumnezeu. 

III. Rezultatele disciplinării

Principalul rezultat urmărit de către cei cate sunt învredniciți de Dumnezeu cu slujirea Bisericii lui Hristos este acela de a păstra mărturia Bisericii, ca și prin aceasta cei ce sunt necredincioși să fie câștigați pentru Evanghelie.

1. Evanghelia predicată este și Evanghelia trăită

Biserica lui Hristos din zilele noastre este chemată să își păstreze credincioșia în lume, chiar dacă întunericul în care trăim este mare (Matei 6:22, 23). Găsim suficiente pasaje în Scriptură care ne învață ideea de disciplinare cu scopul păstrării mărturiei neștirbite (vezi și 1 Tes. 3:6–16; 1 Tim. 1:20; 5:19–20; Tit 3:9–11; Evrei 12:1–11 etc.). 

Dacă disciplinarea este una cu adevărat biblică, rezultatele nu vor întârzia să apară. În biserică, după moartea dramatică a celor doi soți,
o mare frică a cuprins toată adunarea(Fapt. ap. 5:5, 11). „Frică” nu în sensul de „teroare”, ci de conștientizare a faptului că sfințenia, integritatea, nu trebuie să fie considerate aspecte marginale ale vieții celui credincios, ci un mod de viață. Oricine ignoră imperativul unei vieți curate înaintea lui Dumnezeu și a semenilor, trebuie să-și asume consecințele, iar de cele mai multe ori acestea sunt dramatice, iremediabile, ca în cazul acestei familii. Cine nu învață din istoria negativă a celorlalți va trăi drama propriei istorii negative. 

În același context al credincioșiei fraților observăm și răspunsul lui Dumnezeu față de situația creată. Dumnezeu onorează curajul grupului de credincioși de a lua atitudine împotriva păcatului, iar ceea ce urmează are un puternic efect, atât în adunare, cât și în societate: faptele miraculoase, unitatea credincioșilor, creșterea Bisericii, aprecierea pozitivă din partea poporului, intensificarea prigoanei din partea liderilor religioși, predicarea Evangheliei cu impact pozitiv în societate (Fapt. ap. 5:12–42).

2. Evanghelia predicată este și Evanghelia iertării 

Există și un alt scop al disciplinării, și anume reabilitarea celui ce a păcătuit, în urma pocăinței sincere și publice (având în vedere faptul că păcatul a fost unul public, iar măsurile luate au publice, la fel trebuie să fie și pocăința, publică). Cel care s-a pocăit are dreptul la reabilitare în Biserica lui Hristos, în urma pocăinței reale. 

În situația celui din Corint, apostolul Pavel recomandă iertarea celui ce a privit disciplinarea cu mâhnire, ca o „pedeap-să” spre îndreptare (2 Cor. 2:5–11). Ce înțelegem din acest context este că, atât autoritatea apostolică a lui Pavel exprimată în epistolă, cât și iluminarea Duhului Sfânt în viața Bisericii din Corint au avut ca rezultat disciplinarea unui om care a săvârșit o faptă reprobabilă. Ulterior, ei nu l-au reprimit până când nu au primit de la apostolul Pavel confirmarea că este vremea pentru iertare. Mesajul este clar: „pe cine iertați voi, îl iert și eu”. Apostolul Pavel face această recomandare în urma pocăinței celui în cauză. Păcatele de felul acesta se pot considera iertate nu doar în urma unei cereri de iertare, ci și în urma renunțării la trăirea în păcat și a unei pocăințe autentice. Disciplinarea are ca scop trezirea celui care a păcătuit și, dacă este posibil, chiar reabilitarea lui, pentru ca să nu lăsăm pe Satana să aibă un câștig de la noi(2 Cor. 2:11).

3. Evanghelia predicată este și Evanghelia prevenirii

Un alt scop al disciplinării este conștientizarea pericolului care ne pândește pe fiecare de a ne îndepărta de Domnul prin păcat. Domnul Isus a avertizat ucenicii și ne avertizează și pe noi cu privire la veghere. Mereu, în mesajele Lui, suntem avertizați despre necesitatea sporirii atenției, a vegherii. E important să înțelegem că nimeni nu este imun față de păcat. De aceea, atunci când se face disciplinarea, se înțelege foarte bine că suntem obligați să avem o „conduită preventivă” față de păcat.

Apostolul Pavel îl învață pe Timotei cu privire la cei ce ajung să alunece într-o viață de păcat, că trebuie avertizați înaintea tuturor, ca și ceilalți să aibă frică(1 Tim. 5:20). Aici nu este vorba de teama de a fi prins și mustrat în public, ci este teama că ar putea cineva păcătui și prin asta ar putea cauza prejudicii Evangheliei lui Hristos.

Concluzii:

Anania și Safira erau dintre „sponsorii” Bisericii, dar faptul acesta nu a contat pentru apostolul Petru în luarea unei atitudini biblice. Înainte de bani, Biserica avea și are nevoie de mărturie sănătoasă.

Având în vedere rapiditatea cu care se răspândește păcatul, el trebuie scos la iveală imediat. Orice amânare a rezolvării generează amplificarea consecințelor și secătuiește Biserica de putere.

Cei care au păcătuit trebuie să fie abordați în mod direct, nu disciplinați pe baza a ceea ce am fi auzit sau ni s-a spus; o Biserică sănătoasă nu se ia după vorbe, ci după dovezi clare. Cu privire la corinteni, informațiile legate de viața „scandaloasă” au fost confirmate de mai mulți martori, nu doar de „ai Cloei” (1 Cor. 1:11; 5:1; 7:1). 

Lucrarea lui Dumnezeu va crește atunci când păcatul este scos la iveală, nu acoperit/ascuns căutându-se circumstanțe atenuante. Rezolvarea situației păcătoase întărește mărturia Bisericii și aduce slavă lui Dumnezeu.

Aplicații

  • Suntem noi gata să fim disciplinați în legătura noastră cu Domnul?
  • Avem înțelegerea biblică a faptului că trebuie mereu să veghem asupra noastră personal, cât și unii asupra altora pentru a ne îndemna la dragoste și fapte bune?
  • Suntem oare gata să abordăm în dragoste pe cel ce a alunecat în lațul Diavolului?

Disciplina în Biserică este un vast domeniu de studiu și, din nefericire, ignorat de multe biserici locale sau de slujitori. Să ne ajute Domnul să fim înțelepți și cu privire la acest domeniu.


autor:Valentin Sfercoci, pastor, Biserica Creștină Baptistă „Speranța”, Oravița, jud. Caraș-Severin


Revista Crestinul Azi

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.