0

Explicații biblice 29 noiembrie

Data: 29 noiembrie 2020

Secțiunea a IV-a; Lecția a VII-a 

Tema: Rolul închinării în misiunea Bisericii

Text: Faptele apostolilor 2:41–47

Verset cheie: Faptele apostolilor 2:42

Ideea centrală: Închinarea este esențială pentru îndeplinirea de către biserică a misiunii încredințate de Mântuitorul.

Scopul lecției: Să ne încurajeze să nu neglijăm niciunul din cele două aspecte fundamentale ale vieții creștine, la nivel individual și comunitar: închinarea și misiunea. Dumnezeu Își arată slava în lume prin modul în care urmașii Lui I se închină și prin modul în care înțeleg să își îndeplinească mandatul de a face misiune.


În această săptămână avem în atenția noastră două dintre cele mai importante aspecte pentru care Dumnezeu a întemeiat Biserica, și anume, închinarea și misiunea. Ambele aspecte sunt esențiale ființei și lucrării Bisericii; de fapt, putem spune că Biserica nu poate exista cu adevărat fără vreunul dintre aceste aspecte.

Închinarea este modul în care Biserica se raportează pe verticală, față de Dumnezeu, iar misiunea este modul în care Biserica se raportează față de lumea căzută, spre care Mântuitorul o trimite pentru a mărturisi despre El (Matei 28:18–20).

I. Relația dintre misiunea și închinarea bisericii

1. Natura închinării

Cadrul biblic și teologic al misiunii Bisericii, precum și definirea ei, au fost făcute în studiile biblice din primele lecții ale acestei secțiuni, astfel că acum vom defini pe scurt doar la ce ne referim când spunem „închinare”. Conceptul este foarte popular astăzi, mai ales pentru că el este folosit pentru a desemna ceea ce Biserica aduce Domnului prin cântarea și rugăciunea din cadrul întâlnirii credincioșilor, așa-numitul „timp de închinare”. De asemenea, conceptul este aprig disputat între credincioși, existând înțelegeri diverse în ceea ce privește conținutul și formele închinării comune a Bisericii.

Bineînțeles că închinarea este mult mai mult decât cântarea și rugăciunea Bisericii. Închinarea este modul în care individul răscumpărat, dar și comunitatea celor mântuiți răspund harului oferit de Dumnezeu și pe care continuă să-l ofere în Isus Hristos.

În Romani 12:1, apostolul Pavel se referă la ofranda întregii vieți a unei persoane sau a unei comunități adusă lui Dumnezeu, într-un prezent continuu. În acest mod, închinarea nu înseamnă îndeplinirea unui set de reguli sau implementarea unor programe religioase, a performării unor acțiuni spirituale, ci atitudinea inimii şi un mod de viață specific. În umilință, credinciosul recunoaște dependența totală de Dumnezeu în ce privește trăirea în concordanță cu voia lui Dumnezeu și răspunde Domnului printr-o gândire și trăire schimbate prin lucrarea harului divin.
Răspunsul personal al păcătosului iertat la lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu se află la baza închinării Bisericii, aceasta fiind formată din credincioși născuți din nou care se adună în urma chemării făcute de Dumnezeu.

Închinarea are o dimensiune individuală inerentă, însă cea comunitară este la fel de importantă. Închinarea trebuie văzută ca un mod de viață, ea incluzând fiecare aspect al existenței umane luat individual, precum şi al comunității de credincioși.

Închinarea ca mod de viață înseamnă că Biserica este o comunitate a închinării, practicarea acesteia fiind un imperativ care ține de trăirea conform cu propria sa natură. Încă un aspect ce trebuie clarificat aici: închinarea ca mod de viață nu exclude închinarea-eveniment, ci, de fapt, o presupune. Oferirea totală şi permanentă a Bisericii față de Dumnezeu ia şi forme concrete (după cum vom vedea în pasajul biblic), fiind vorba de reacția unei comunități tangibile într-o lume reală.

2. Care este relația dintre misiune și închinare?

Unii teologi au afirmat că închinarea precede ca importanță misiunea, pentru că ea este reacția naturală a unui ucenic al lui Hristos și a întregii comunități răscumpărate. De exemplu, apostolul Pavel afirmă: A Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin. (Efes. 3: 21). Misiunea este posibilă deoarece închinarea credinciosului și a Bisericii este o realitate.

Fără a petrece prea mult timp asupra chestiunii priorității unui aspect în raport cu celălalt, putem spune că închinarea și misiunea Bisericii sunt fundamente ale naturii și lucrării Bisericii, ele întrepătrunzându-se în permanență. Închinarea include mărturisirea/misiunea ca răspuns în ascultare față de trimiterea de către Dumnezeu și, pe de altă parte, fiind „în misiune”, Biserica se închină lui Dumnezeu, acest lucru devenind un mod de a evangheliza. Această dinamică poate fi văzută în pasajul pe care îl studiem.

II. Elementele închinării Bisericii primare

Cartea Faptele apostolilor prezintă perioada de început a comunității credincioșilor din Noul Legământ. În timp ce cadrul deseori gravitează în jurul Templului sau al sinagogii, viața spirituală în Noul Legământ îi privește în egală măsură pe evrei și pe „neamuri” și are la bază tranziția dinspre Lege spre har. În Faptele apostolilor 2:41–48 ne sunt prezentați pilonii vieții spirituale a primilor convertiți după înălțarea lui Hristos și coborârea Duhului Sfânt: pe de-o parte, închinarea (vs. 42–46), pe de altă parte, este menționată succint mărturisirea, împlinirea misiunii lor (v. 47).

1. Cunoașterea și trăirea Cuvântului

Învățătura apostolilor se referă la locul primordial pe care Biserica primară îl conferea Cuvântului lui Dumnezeu, care în acea perioadă era constituit din scrierile Vechiului Testament și din învățăturile pe care Domnul Isus le lăsase în timpul lucrării Sale pământești (toate acestea explicate de apostoli), precum și descoperirile pe care le aveau apostolii prin lucrarea Duhului Sfânt.

Stăruința însemna că noii ucenici erau preocupați de ascultarea și cunoașterea în profunzime a învățăturilor date de apostoli, dar și în trăirea îndeaproape a acestor adevăruri.

A fi plin de Duhul Sfânt nu înseamnă a avea experiențe mistice, ci începe cu a fi luminat de Duhul Sfânt, Duhul adevărului, care ne-a lăsat adevărul înregistrat, scris: Sfânta Scriptură. Supunerea față de El se vede în acceptarea și trăirea învățăturii apostolilor, care este semnul adevăratei Biserici și al credincioșilor autentici.

2. Părtășia frățească

Legătura frățească este koinonia, termen pe care noi îl traducem de obicei cu „părtășie” și avea sensul de a împărtăși cu alții; în versetele 44, 45 vedem că primii convertiți împărtășeau și bunurile lor, în acest context, koinikos având semnificația de generos. Legătura frățească se referă, în principal (în plan orizontal), la relația nouă dată de aceeași credință în Hristos, care duce la împărtășirea acelorași atitudini, idei, scopuri, misiune și activități. Această părtășie este însă posibilă și putem spune chiar parte a unei realități mai mari, extraordinare: părtășia noastră cu Dumnezeu Tatăl, Fiul (1 Ioan 1:3) și Duhul Sfânt (2 Cor. 13:14), adică cu Sfânta Treime.

3. Participarea la masa Domnului

Frângerea pâinii include aici, probabil, ambele aspecte: a lua parte la Cina Domnului, precum și a lua masa împreună (a avea „agapă”, o masă a dragostei), combinație ce reprezenta una dintre practicile Bisericii primare (după cum vedem și în Fapt. ap. 2: 46; 20:7; 1 Cor. 11:23–25). Expresia poate desemna, de asemenea, și unul dintre cele două aspecte: a lua masa (Luca 24: 30, 35; Fapt. ap. 20:11; 27:35) sau Cina Domnului (Luca 22: 19; Fapt. ap.  20:7; 1 Cor. 10:16). Celebrarea Cinei Domnului a avut loc în contextul închinării eclesiale – adunați laolaltă ca să frângă pâinea (Fapt. ap. 20:7).

4. Rugăciunea fierbinte

În rugăciuni denotă importanța pe care Biserica primară a dat-o rugăciunii, lucru care explică și experiențele extraordinare pe care primii creștini le-au avut. Unii teologi afirmă că evanghelistul Luca face un paralelism între evanghelie și Faptele apostolilor nu doar în ceea ce privește lucrarea Duhului în relație cu Isus și apoi cu Biserica, ci și în privința rugăciunii în lucrarea Domnului și în lucrarea Bisericii din primul veac.

Stăruința în rugăciuni arată că primii creștini au conștientizat în modul cel mai autentic dependența lor totală de harul lui Dumnezeu, de intervenția divină în viața lor și a celor pe care îi evanghelizau.

Prezența lui Dumnezeu în mijlocul comunității noilor convertiți, a Bisericii, producea o teamă sfântă (fiecare era plin de frică, v. 43), o conștientizare a măreției și sfințeniei Domnului lor în raport cu nevrednicia proprie; acesta este ecoul experienței poporului lui Dumnezeu la începutul legământului vechitestamentar (Exod 20:18–20). Așadar, la instituirea celor două faze ale legământului (vechi și nou), pe de-o parte, poporul „se teme de Domnul”, pe de altă parte, Dumnezeu pecetluiește legământul prin „sângele jertfei”.

Experiența Bisericii primare din Faptele apostolilor 2:44, 45 (aveau toate de ob­ște) a fost voluntară și temporară, unică între bisericile menționate direct sau indirect în Noul Testament. După capitolul 6 din Faptele apostolilor, această practică nu mai este menționată. Ea venea probabil din dragostea mare pe care o împărtășeau primii membri ai familiei răscumpărate a Mântuitorului și, posibil, și din așteptarea ca Ierusalimul să fie distrus, și Domnul să revină pentru a instaura Împărăția cerurilor, după cum Domnul Isus deja anunțase (Matei, cap. 24).
Unii au încercat să legitimeze prin această practică idea că „socialismul sau comunismul dragostei primilor creștini” ar reprezenta baza biblică pentru ideologia comunistă. Este adevărat că au existat comunități religioase care au încercat forma de organizare comună – cum a fost, de exemplu, gruparea esenienilor de la Qumran, în apropiere de Ierusalim, sau unele grupări monastice de mai târziu. Dar în afară de asemenea excepții la care s-ar mai putea adăuga unele grupări anabaptiste (ramura hutteriților din Moravia) și alte grupuri izolate, această practică nu a reprezentat modul în care creștinii s-au raportat la bunurile lor materiale. Credincioșii au înțeles, încă din primii ani ai Bisericii, că sunt chemați să fie buni ispravnici (administratori, manageri) ai resurselor încredințate de Domnul, să fie darnici atât pentru susținerea lucrării Evangheliei, cât și pentru ajutorarea celor care sunt lipsiți (săraci), și nicidecum să pună bazele ideologice și practice ale comunismului.

III. Biserica: închinare și misiune în același timp

În versetele 46, 47 (de fapt, întreg pasajul pe care îl studiem) avem primul raport din cele șapte pe care le găsim în Faptele apostolilor despre înaintarea lucrării pe care Biserica o făcea ca parte a misiunii ei (celelalte sunt: 6:7; 9:31; 12:24; 16:5; 19:20; 28:30, 31).

Primii creștini se întâlneau la Templu pentru a învăța de la apostoli și pentru a evangheliza pe ceilalți evrei (Fapt. ap. 3:11; 5:12). Ei se considerau adevărata rămășită a poporului ales, până când, prin lărgirea cercului de credincioși cu cei dintre neamuri, au înțeles că Biserica era parte a unui plan mult mai mare decât Israelul.

Deoarece ar fi fost respinși imediat de către ceilalți evrei și deoarece nu erau clădiri efective de biserici (acestea au apărut de-abia în secolul al III‑lea), primii creștini se adunau pentru Cina Domnului și părtășie în casele credincioșilor care aveau spații largi pentru asemenea adunări. De exemplu, erau aproximativ 120 adunați în casă, la Cincizecime (Fapt. ap. 1:15), erau adunați toți în casă la rugăciune (Fapt. ap. 4:31), și mulți adunați la rugăciune pentru apostolul Petru (Fapt. ap. 12:12). Este important să obsevăm că în perioada apostolică, Biserica primară a stabilit de la început relația dintre viața de închinare personală și cea comunitară, în părtășia Bisericii.

La finalul acestui pasaj (v. 47b), autorul ne arată că toată viața internă cu elementele prezentate mai sus nu era unicul scop al Bisericii, ci primii creștini erau preocupați să fie martori, să fie activi în misiunea de a salva suflete pierdute. Hristos a fost trimis de Tatăl cu misiunea de a mântui lumea, Duhul Sfânt a venit cu misiunea de a transforma pe păcătoși după chipul Fiului lui Dumnezeu și astfel de a împuternici Biserica, o comunitate misionară prin natura ei.

Biserica este misionară sau ea nu există; tot ceea ce face în interiorul ei trebuie dublat de ceea ce face în exteriorul ei. Închinarea și misiunea se întrepătrund și se stimulează reciproc în viața și activitatea Bisericii. Când aceste două aspecte sunt practicate cu entuziasm, cu bucurie, cu dedicare, rezultatele nu întârzie să apară: și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți.

Aplicații:

Închinarea trebuie să fie autentică și completă, în sensul că îi oferim lui Dumnezeu inima, resursele și viața noastră întreagă.

Biserica are privilegiul și datoria să aibă o relație vie cu Mântuitorul ei și, în același timp, să mărturisească înaintea oamenilor despre Mântuitorul ei.

Biserica este chemată să nu neglijeze niciunul dintre aspectele esențiale ale naturii și lucrării ei: se închină Domnului ei (relația pe verticală) și face misiune în mijlocul lumii căzute (relația în plan orizontal cu cei pierduți).

Închinarea și misiunea trebuie să fie făcute cu o teamă sfântă față de mărețul nostru Dumnezeu, dar și cu bucurie și entuziasm.



autor: Sorin Bădrăgan, Biserica Creștină Baptistă „Providența”, București


Revista Crestinul Azi

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.