Data: 3 mai 2020
Secțiunea a II-a; Lecția a V-a
Tema: IOSUA — Alege să fii ancorat în cuvânt, într-o lume a idolatriei
Text: Iosua 1; 24:1–18
Verset cheie: Iosua 1:9
Ideea centrală: Cuvântul lui Dumnezeu este deopotrivă necesar și suficient pentru a crea premisele unei închinări autentice și acceptabile.
Scopul lecției: Să înțelegem că orice element al închinării trebuie analizat prin prisma Scripturii și avem obligația de a nu trece peste ceea ce este scris, rezistând ispitei de a prelua, de dragul relevanței, anumite elemente din contemporaneitate și, de a pătrunde, astfel, pe un teren foarte alunecos. Pentru a sluji în lume, dar fără a folosi mijloacele ei și, bineînțeles, fără a ajunge la compromis, este obligatoriu ca ființa noastră să fie pe deplin ancorată în Cuvântul Domnului.
Pentru a defini relația fundamentală a omului cu Dumnezeu, Moise folosește două cuvinte: „imagine” (țelem) și „asemănare” (demut). După căderea în păcat, omul a pierdut relația cu Creatorul său, dar nu a pierdut nevoia sau înclinația de a se relaționa la El. Putem spune că idolatria a apărut chiar pe fondul încercării omului de a reface această legătură. Idolatria nu trebuie definită ca o absență a închinării, ci ca o formă denaturată de venerație.
În Vechiul Testament, cuvântul cheie „imagine” dă la iveală raportul iudaismului cu arta religioasă în legătură cu interzicerea biblică a reprezentărilor plastice. Iudaismul s-a sprijinit pe ideea că omul este creat după chipul lui Dumnezeu și, prin urmare, nu este permisă nicio reprezentare artistic figurativă a oamenilor și a celorlalte viețuitoare. Interzisă îndeosebi de cea de-a doua poruncă, idolatria figurează, în Talmud, printre cele trei interdicții (împreună cu omorul și incestul) pe care evreul trebuie să le respecte întotdeauna, în caz contrar riscând pedeapsa, chiar pedeapsa capitală.
Conceptul de idolatrie cuprinde orice formă de închinare sau de adorare acordată unui lucru sau unei ființe. Cuvântul „idolatrie” provine din grecescul eidololatria format din juxtapunerea celor doi termeni eidolon și latreia reprezentând închinarea la o imagine (înfățișare, chip).
În antichitate se credea că imaginea este o reprezentare a idolului sau a locuinței acestuia. Cu alte cuvinte, partea materială era o copie a unei realități spirituale. Idolii nu erau doar elemente devoționale sau decorative, ci după cum avertizează Scriptura, în spatele idolilor se ascunde o lume demonică (Deuteronom 32:16–17, 1 Corinteni 10:20, Apocalipsa 9:20).
Datorită universalității sentimentului religios, este dificilă clasificarea credințelor și a manifestărilor religioase din antichitate. Totuși, am putea grupa zeitățile păgâne în următoarele categorii: obiecte (pietre, copaci, vegetație); animale (iepurele – zeul fertilității la egipteni, șarpele – Nehuștan, vulturul etc.); forțe ale naturii (focul, vântul, soarele, luna); cultul eroilor (înaintașii care au murit); valori abstracte (dragostea, dreptatea, puterea).
Format ca popor monoteist în mijlocul unor popoare cu zei și temple fără număr, Israel era chemat să-L adore pe Yahweh, fără a folosi în închinarea față de El vreo reprezentare grafică. Moise explică (Deuteronom 4:15–19) motivele pentru care Dumnezeu a interzis alcătuirea sau utilizarea vreunui chip sau a vreunei imagini a Lui: 1) când S-a revelat, Dumnezeu nu le-a oferit nicio imagine (chip); 2) idolatria este o sursă de pervertire pentru suflet; 3) toate elementele naturii sunt create ca să conducă oamenii spre Dumnezeu nu să Îl înlocuiască; 4) Dumnezeul transcendent nu poate fi limitat la un obiect.
Mai mult decât atât, devoțiunea totală față de Dumnezeu trebuie înțeleasă din perspectiva legământului de la Sinai. Dumnezeu nu a instituit
o religie pentru evrei, ci a inițiat o relație cu poporul Său. Respectarea legilor date de Dumnezeu garanta menținerea acestei relații. Privite din acest unghi, asocierile dintre idolatrie și curvie, infidelitate, blasfemie, spurcăciune etc. devin mult mai clare.
Majoritatea bibliștilor consideră legământul ca fiind ideea centrală a Vechiului Testament. Cuvântul ebraic pentru legământ este berit și semnifică un acord, cu implicații profunde, între două părți. Următoarele patru aspecte fac parte din formatul clasic al unui legământ din Orientul Apropiat antic: 1. introducerea vorbitorului; 2. prologul istoric, care amintea contractele precedente ale partenerilor, uneori mergând în urmă cu multe generații; 3. condițiile pe care cele două părți se obligă să le respecte; 4. blestemul și binecuvântarea – binecuvântarea pentru respectarea înțelegerii, iar blestemele de rigoare pentru încălcarea tratatului.
Legământul de la Sinai respectă această structură, iar capitolul 1 din Iosua este o trimitere clară la acest legământ:
1. Dumnezeu Se prezintă ca Suveranul care inițiază legământul (Exodul cap. 19; Iosua 1:1);
2. Este pomenită relația strânsă cu antecesorii lor (părinții și strămoșii) și experiențele de neuitat ale trecutului (Exodul 20:2; Iosua 1:2, 13–15; 24:2–13);
3. Sunt subliniate cerințele Domnului pentru popor (Decalogul – Exod 20:3–23:33; Iosua 1:7–9; 24:14–15) și
4. Sunt prezentate binecuvântările ascultării de Domnul (Iosua 1:3–5) și blestemele atrase de încălcarea îndrumările date de Domnul prin slujitorul Său (Iosua 1:18; 24:19–20).
Acest legământ (Iosua 24:25–27) guverna relația lui Dumnezeu cu Israelul, de aceea narațiunile biblice din cartea Iosua nu trebuie interpretate prin prisma istoriei seculare, ci din perspectiva legământului. Astfel, idolatria nu este doar o influență negativă sau rezultatul unei atracții din partea păgânilor, ci o încălcare a legământului.
Încălcarea legământului avea efecte asupra ambelor părți; lui Dumnezeu îi provoca repulsie infidelitatea religioasă (Levitic 20:23: Să nu trăiți după obiceiurile neamurilor pe care le voi izgoni dinaintea voastră; căci ele au făcut toate aceste lucruri și Mi-este scârbă de acestea), iar omul se așeza, cu bună știință, sub noianul de blesteme (Deuteronom 28: 15–68) stipulate în legământ (Iosua 24:22).
Iosua și Caleb, în ascultare de Yahweh, au făcut tot ce le-a stat în putință ca să respecte legământul încheiat cu Avraam. După moartea lor, însă, israeliții, în rebeliune față de Cuvântul Domnului, au pervertit legământul lui Yahweh prin încheierea unor alianțe cu locuitorii Canaanului. Această tranziție de la ascultare la compromis a fost primul pas spre idolatrie.
Alianțele cu popoarele canaanite au facilitat adâncirea evreilor în mocirla idolatriei, determinând o metamorfozare a mentalității și comportamentului social. În plan spiritual se poate observa un sincretism religios generat de încălcarea legământului sinaitic. Consecințele acestui fapt sunt grave și merg progresiv, de la pierderea relației cu Yahweh până la pierderea identității unice de popor ales.
Alegerea lui Israel ca popor al Domnului nu este un simplu privilegiu; ea implică o imensă responsabilitate. Analizată în contextul legământului ea trebuie înțeleasă ca obligația poporului de a-și respecta promisiunile.
Idolatria este, de asemenea, o dovadă a infidelității față de revelația divină care se opune cu fermitate oricărei forme ritualice. Pentru individ, în general, și pentru poporul Israel, în special, idolatria reprezintă degradarea ființei umane și căderea vertiginoasă pe scara valorilor. Fiind creat după chipul și asemănarea lui Yahweh, având promisiunea protecției și puterii lui Dumnezeu, omul a ajuns să venereze lucruri care sunt sub demnitatea proprie: metale, pietre, lemne, animale. Neascultarea de voia suverană a lui Yahweh a dus la pervertirea chipului lui Dumnezeu în om și, implicit, a închinării veritabile.
În plan social, idolatria a avut consecințe grave pentru Israel: pierderea binecuvântărilor, a securității și a perspectivei. Înlocuirea chipului lui Dumnezeu cu imaginile idolatre a facilitat capitularea evreilor în fața dușmanilor, îndepărtarea de standardele etice și religioase. Apostazia noilor locuitori ai Canaanului a instaurat haosul moral, religios și politic.
Cu toate acestea, majoritatea cărților biblice evidențiază harul lui Dumnezeu și nemărginita Lui dragoste pentru copiii Lui. În ciuda căderilor repetate, a greșelilor și chiar a răzvrătirii, Domnul Se arată ca un soț care pleacă în căutarea soției necredincioase. În pofida încălcărilor grave ale legământului, Domnul este regele care continuă să-și prețuiască poporul.
Cum altfel am putea explica prezența lui Ghedeon, Samson, Iefta în lista eroilor credinței, alături de Noe, Avraam, Moise? Primii amintiți au fost oameni care și-au făcut singuri rău, dar mai ales poporului lui Dumnezeu. Domnul a fost drept și a sancționat păcatul, dar a avut har, mult har.
Aceleași fațete ale lucrării lui Dumnezeu se reflectă și în bisericile contemporane. Influențele „Canaanului” sunt vizibile în viața creștinilor, iar obișnuința cu idolii actuali duce la atrofierea discernământului spiritual și la apostazie. Mamona, materialismul, televizorul, internetul, senzualitatea sunt doar câțiva dintre idolii comuni ai zilelor noastre.
Mai subtili și, totuși, cu impact mai puternic sunt idolii gândirii postmoderne: necredința, subminarea autorității, sincretismul, relativizarea valorilor. Adoptând aceste influențe, poporul lui Dumnezeu se transformă în propriul dușman. Deși Domnul ne-a lăsat în lume, ne cere să nu ne potrivim ei, să nu ne asemănăm ei, să fim diferiți.
Statuetele antice nu mai reprezintă astăzi un stil de închinare, dar esența de manifestare a idolatriei respective s-a păstrat numai că îmbracă un cu totul alt ritual. Chiar dacă ritualul nu mai este același, totuși păcatul și vinovăția rămân, iar gravitatea situației nu scade absolut deloc. Cuvântul și conceptul de idol a devenit mai mult o figură de stil, o exprimare metaforică, decât un păcat la care oamenii să se gândească cu atenție. Lucrul acesta determină în mod natural și cădere în capcanele moderne întinse de idolii vechi la vremuri noi. Luat în sens figurativ, un idol este ceva ce omul apreciază mai mult decât trebuie. Este orice lucru ce înlătură supremația lui Dumnezeu din viața umană.
Vremurile și obiceiurile se schimbă, dar păcatul idolatriei rămâne, în esență, același. Mai important decât aceasta este faptul că Dumnezeu este Același, caracterul Lui este același. El este un Dumnezeu gelos, care cere și dorește o închinare exclusivistă.
Din nefericire, generația noastră seamănă cumplit de mult cu generația care i-a succedat lui Iosua. Atât timp cât este negată autoritatea, fiecare face ce-i place. Dacă sentimentele sunt mai importante decât credința, iar imaginea este mai importantă decât Cuvântul, ușa este larg deschisă pentru sincretismul „Canaanului”. Influențele acestuia se simt deja în biserici, în școli și chiar în familii. Pe termen lung, e posibil ca generația care urmează să fie caracterizată de cuvintele: Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinții lui și s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoștea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel.
Întrebări pentru discuții:
1) Dacă reprezentările grafice ale însușirilor lui Dumnezeu au un scop didactic, pot fi acceptabile pentru Biserică tablourile, vitraliile, bibliile pentru copii etc.?
2) Sunteți de acord cu transmiterea învățăturilor biblice prin filme și videoclipuri creștine?
3) Care sunt limitele de demarcație dincolo de care ne facem vinovați de infidelitate spirituală? Dați exemple din muzică, locuri de muncă, îmbrăcăminte sau comportamente sociale.
4) Care sunt capcanele folosite de Satan pentru a ne atrage spre idolatrie?
5) Ce i-a cerut Dumnezeu lui Iosua să facă pentru a rămâne loial legământului? În ce măsură respectarea acestor cerințe ne va ține și pe noi departe de idolatrie?
6) Care sunt binecuvântările promise celor ce rămân fideli legământului sinaitic, respectiv blestemele celor ce-l vor încălca?
7) Se aplică aceste binecuvântări/blesteme și credincioșilor Noului Legământ?
8) Cum credeți că afectează idolatria contemporană maturizarea credinciosului și relația lui cu Dumnezeu?
9) Care sunt cele mai sigure măsuri de precauție la care poate apela un credincios pentru a se feri de idolatrie?
autor: Daniel Cojiță, pastor, Biserica Baptistă „Renașterea”, Arad
