21 iulie
Tema: Canonicizarea Sfintei Scripturi
Luca 16:16-17; 16; Luca 24:25-32; 25; Romani 1:1-2,
Verset de aur: Ioan 21:25
Ideea: Scriptura este cartea de temelie pentru credință, la care nu se mai adaugă noi scrieri sau noi autori care să conțină revelație divină.
Scopul: Să prețuim tezaurul Bibliei și să îl studiem ca să înțelegem că toată Scriptura are un mesaj unitar despre mântuirea prin Isus Hristos.
Explicații contextuale și exegetice
Cărțile inspirate ale Bibliei (Biblie – Biblos înseamnă „cărți” în limba greacă) sunt denumite laolaltă cu câteva titluri specifice, anume: „Scripturi” (scrieri), „Sfintele Scripturi”, sau „Lege”, ori „Legea şi profeţii”, sau „Moise şi profeţii” (Vechiul Testament), sau „Evanghelia lui Dumnezeu”, „Evanghelia Împărăției” sau „Cuvântul lui Dumnezeu” (Noul Testament).
Cărțile Bibliei sunt adunate în două colecții fixe, care se numesc în grecește canon, adică „măsură”, una pentru Vechiul Testament și una pentru Noul Testament. Pe vremea Domnului Isus, însă, iudeii foloseau o versiune mai bogată a Vechiului Testament, numită Septuaginta. Aceasta era o traducere în grecește a Vechiului Testament, făcută în perioada 300-150 î Hr., la porunca lui Ptolemeu, un general al lui Alexandru cel Mare. Septuaginta includea și alte cărți în afara canonului evreiesc, care erau socotite folositoare. Printre ele sunt 1-4 Macabei, Înțelepciunea lui Sirah, Psalmii lui Solomon, Eclesiasticul, Tobit, Judit, Susana, Bel și Dragonul. Întrucât Septuaginta a fost folosită și de apostoli în predicarea lor din secolul I, bisericile răsăritean-ortodoxe și cea Romano-Catolică păstrează și azi în edițiile Bibliei aceste cărți, ca un fel de amintire a vremurilor apostolice. Ele se numesc „deuterocanonice” (listă secundară, de rangul al doilea) și nu sunt considerate inspirate, ci doar niște relatări folositoare.
În ce privește cărțile scrise de apostoli sau de către colaboratorii lor apropiați, acestea au fost considerate de Biserica nou-testamentară drept Sfântă Scriptură, alături de Vechiul Testament, de la bun început. Canonul sau „măsura” Noului Testament de 27 de cărți, a fost decis însă și din dorința de a preciza care cărți apărute între timp nu au autoritatea apostolică. În primele trei secole s-au scris multe evanghelii și apocalipse neadevărate, fals atribuite (evangheliile zise ale lui Toma, Filip, Iuda, a Mariei, evanghelia arabă a copilăriei lui Isus, Apocalipsa lui Petru, Faptele lui Pavel și Tecla etc.). Unii conducători creștini și colaboratorii lor, cum a fost cazul lui Montanus (sec. al II-lea), au pretins că au viziuni și mesaje directe din partea Duhului Sfânt, la fel de importante ca evangheliile. Alții, ca ereticul Marcion (tot sec. al II-lea), au preluat idei eronate din gândirea grecească și au început să scoată din Noul Testament referințele și citatele din Vechiul Testament. Ei ziceau că Dumnezeul din Vechiul Testament este crud, pe când Isus reprezintă un alt Dumnezeu, al milei și al dragostei. Gnosticii, ca Marcion, au scris și ei numeroase evanghelii eronate și explicații la Biblie.
În această situație, Biserica nou-testamentară a hotărât să primească ferm doar acele cărți care au fost scrise de apostoli și colaboratorii lor apropiați, cărți care au fost acceptate ca fiind canonice. Alte scrieri care au apărut mai târziu nu au fost acceptate ca fiind canonice, unele din cauză că erau eronate, sau eretice, iar altele, cum ar fi comentariile și predicile scrise de Părinții Bisericii, din cauză că, deși erau importante, nu erau la nivelul mărturiei apostolice despre Isus și mântuire.
În procesul stabilirii canonului (397, Sinodul al 3lea, Cartagina), reprezentanții Bisericii nu au hotărât cu autoritate care cărți sunt inspirate divin și care nu, ci, sub călăuzirea Duhului Sfânt, au recunoscut cărțile care poartă pecetea inspirației divine și au decis să le păstreze doar pe acelea. În cadrul acestor dezbateri majore, creștinii din primele patru secole au stabilit trei criterii principale pentru acceptarea cărților în canon:
1. s-au păstrat doar cărțile venite de la apostoli sau colaboratorii lor, evangheliștii;
2. doar cărțile cunoscute și recunoscute de toate bisericile;
3. doar cărțile care, chiar dacă au fost scrise cu câteva decenii mai târziu – cum ar fi Luca-Fapte, Marcu, Evrei, Iacov, Apocalipsa – au fost scrise de colaboratori apropiați ai apostolilor, iar mesajul acestor cărți se potrivea perfect cu mesajul celor 12 apostoli ai lui Isus, la care se adaugă apostolul Pavel.
Aplicații
Este bine să știm că Biblia este un cuvânt încercat, testat, verificat, venit din partea Domnului. Profețiile din Vechiul Testament, ca și împlinirea lor în viața lui Isus, în Noul Testament, trebuie studiate cu atenție. După înviere, Domnul Isus le-a explicat ucenicilor profețiile despre Mesia din Vechiul Testament. Noi trebuie să luăm exemplul lor și să studiem toate Scripturile, pe îndelete, acasă, cu aplicații și rugăciune.
Deși fac parte din aceeași revelație divină, sunt înrudite, Vechiul Testament și Evanghelia Noului Testament reprezintă două etape diferite ale revelației. Legea și profeții au ținut până la Ioan, de la Ioan încoace este Noul Legământ. Cu toate acestea, mulți continuă să rămână în rânduielile specifice Vechiului Testament: țin reguli, regim alimentar, porunci, jertfe, preoție etc. Noi însă trebuie să studiem Vechiul Testament în lumina Noului Testament și să ne călăuzim după standardele și cerințele din Noul Legământ, în baza jertfei lui Hristos. Și aceasta cere studiu ca să înțelegem cum să trăim prin har, nu prin Lege, în sfințenie și slujire dedicată.
Canonul Scripturii – al Vechiului și al Noului Testament – s-a încheiat odată cu scrierea cărții Apocalipsa. În baza acestui adevăr, Biserica nu mai acceptă alte scrieri sau profeții ca având aceeași autoritate ca și cărțile canonice ale Scripturii, ci rămâne fidelă revelației divine din Vechiul și Noul Testament. Orice pretenție a unora de a fi exponenții unor noi revelații este respinsă de Biserica nou – testamentară, în baza suficienței Scripturilor canonice. Nici Părinții Bisericii, nici reformatorii, ca Luther sau Calvin, nici păstorii, evangheliștii sau misionarii moderni nu pot avea autoritate mai mare decât Scriptura apostolică a Noului Testament. Suficiența și încheierea canonului biblic impune o respingere categorică a așa-zișilor profeți de dată mai recentă, cum ar fi: Mohamed și Coranul la musulmani, Josef Smith și Cartea lui Mormon, la mormoni, scrierile lui Ellen G. White (1827-1915 la adventiști, numită și „spiritul profetic”), scrierile lui Mary Baker Eddy (1821-1910 mentor în secta Știința creștină, Scientologie), scrierile lui William Branham (1909-1965, care se considera un „profet cu ungerea lui Ilie”) liderul mișcării branhaniste, sau alți autoproclamați proroci sau apostoli în mișcările carismatice. Cine citește lucrările acestora, va vedea numeroase situații în care autoritatea lor încearcă să înlocuiască ori să modifice mesajul Noului Testament, așa cum a fost atestat și transmis de creștinii din primele patru secole.
Sugestii practice
Citește epistolele sobornicești (generale – sau catolice: Evrei, 1-2 Petru, Iuda, Iacov, 1-2-3 Ioan). Ce învățături au ele în comun? Ce primejdii confruntau Biserica la sfârșitul primului secol (nefrecventarea Bisericii, învățături care nu recunosc divinitatea lui Isus Hristos, lipsa dragostei frățești, viață în imoralitate etc.)? Care din aceste primejdii sunt actuale? Cum vezi relevanța acestor epistole pentru cititorii de astăzi?
Citește versetele în care Pavel, în introducerile epistolelor sale, prezintă pe scurt evanghelia predicată de El. Care este esența evangheliei? Cum o vestești tu altora? Crezi că astăzi evanghelia mai este percepută ca o veste bună sau nu? Ce ar fi de făcut?
Întrebări pentru discuții
De ce crezi că lista canonică a pus pe primul loc Evanghelia după Matei? Ce ni se spune prin această alegere? Știi că Evanghelia după Matei era în primul secol cea mai cunoscută și răspândită Evanghelie?
De ce crezi că lista canonică a adunat toate Evangheliile la un loc și de abia după aceea a pus Faptele Apostolilor? De ce nu a pus laolaltă Luca și Faptele Apostolilor, ca primul și al doilea volum al lui Luca?
De ce a trebuit ca evangheliștii să selecteze doar anumite fapte și predici în cărțile lor? Ce criterii și ce scop au avut? De ce ni se spune că descrierea în detaliu a vieții lui Isus ar fi condus la umplerea lumii cu cărți?
Mai vorbește Domnul și astăzi prin slujitorii și credincioșii Săi așa cum a vorbit prin profeți, în Vechiul Testament, și prin apostoli și evangheliști, în Noul Testament? De ce, da? De ce, nu?
pastor Octavian D. Baban
