Închinarea a fost totdeauna în centrul vieții spirituale baptiste dar „închinarea spirituală,” așa cum o descrie Douglas Weaver, a fost todeauna înțeleasă și practicată diferit de către baptiști. Weaver a vorbit în timpul celei de-a opta conferințe BICTE.
Având rădăcinile în Anglia și America secolului al 17-lea, Weaver, profesor de religie și director al Departamentului de Religie al Universității Baylor din Texas, Statele Unite, el a afirmat că „închinarea primară baptistă a fost atât comună cât și individuală. „Centralitatea credinței individuale, a spus el, a fost transpusă în limbajul Duhului Sfânt. „Baptiștii primari au crezut că ei sunt un popor călăuzit de Duhul Sfânt și că Duhul Sfânt era cel care justifica și accentua rolul indivizilor și natura comună a bisericii.”
Această închinare condusă de Duhul s-a manifestat în numeroase modalități. Prima a fost libertatea oferită exprimărilor individuale în închinarea comună și personală, inclusiv citirea și interpretarea Scripturii prin ea însăși, mai degrabă decât să se baze pe interpretarea altora; în predicare, și acest act nu a fost restrâns doar pentru cei care erau special pregătiți pentru asta, au permis chiar profețiile oricărui individ călăuzit de Duhul în timpul serviciilor; de asemenea s-a pus mare preț pe libertatea de conștiință. „Baptiștii credeau că închinarea autentică în Duhul era liberă, voluntară și nemijlocită; conștiința individuală și cea comună trebuiau să fie liberă și neîngrădită înaintea lui Dumnezeu.” O conștiință liberă, a susținut Weaver, „era parte a închinării autentice și îl menținea relația fiecărui individ cu Dumnezeu.”
La începutul secolului 19, două mișcări care au fost inițiate în afara mișcării baptiste au început să îi ajute pe baptiști să înțeleagă ce înseamnă închinarea condusă de Duhul. Prima a fost Mișcarea pentru sfințenie care a pornit, dar nu s-a limitat la, din tradiția metodistă. Weaver a arătat că deși „este dificil să determinăm amploarea numerică a Mișcării pentru sfințenie printre baptiștii din America, este evident că ea a atras pastori și evangheliști influenți.”
Mișcarea pentru sfințenie era un apel la sfințenie și punea accent pe „a doua binecuvântare” care trebuia să urmeze experienței convertirii. Această a doua binecuvântare putea fi descrisă ca sanctificare, sfințire, botezul cu Duhul Sfânt, dedicarea totală, viața creștină superioară sau dragostea perfectă, toate acestea fiind generate de o revărsare specială a Duhului Sfânt în viața credinciosului.
Deși denominațiile baptiste din Statele Unite și Anglia au rezistat penticostalismului, această nouă mișcare ce a început la finele secolului 19 a influențat modul de gândire și de practică al baptiștilor cu privire la închinarea călăuzită de Duhul. „Numeroși baptiști au fost atrași de accentul explicit pus pe Duhul Sfânt și pe darurile spirituale din închinarea de la Pentecost,” a afirmat Weaver. Închinarea de la Pentecost a fost una experiențială și a fost „în mod evident compatibilă cu ADN-ul majorității baptiștilor.”
Weaver a susținut că unii dintre liderii inițiali ai denominațiunilor penticostale precum Adunările lui Dumnezeu au fost inițial baptiști. „Mulți pionieri din grupurile afro-americane, Charles Mason de la Church of God in Christ, de exemplu, erau baptiști.”
Mișcarea neo-penticostală și cea carismatică de mai târziu care a început în 1960 a influențat de asemenea modalitatea baptistă de înțelegere a rolului și a locului Duhului Sfânt în închinare. „Chiar și printre comunitățile baptiste care sunt împotriva doctrinelor penticostale, practicile penticostale au influențat închinarea.” Acestea includ practici și fenomene precum vindecarea prin credință, minunile, profețiile, folosirea diverselor limbaje de rugăciune și ridicarea mâinilor în timpul rugăciunii sau în timpul cântării. „Ceea ce este cel mai obișnuit fapt este adiptarea stilului contemporan de laudă și închinare,” care este în prezent larg răspândit și foarte popular în multe congregații baptiste. Acestea își au rădăcinile în cercurile penticostal-carismatice”, a spus Weaver.
