Tema: Sfințenia lui Dumnezeu
Text biblic: Isaia 6:1–8
Verset cheie: Isaia 6:3
Ideea centrală: Atunci când conștientizăm prezența sfințeniei lui Dumnezeu, răspunsul nostru trebuie să conțină pocăință autentică, închinare continuă și slujire deplină.
Scopul lecției: Să înțelegem mai bine sfințenia lui Dumnezeu și să conștientizăm că sfințenia Domnului presupune un răspuns activ din partea noastră.
Introducere:
Cu această lecție ajungem la finalul studiului despre atributele care revelează slava Dumnezeului Scripturii, la acel atribut considerat a fi atributul suprem: sfințenia divină.
Sfințenia lui Dumnezeu este unul din atributele cele mai cunoscute și des amintite în Sfânta Scriptură. Atât Noul cât și Vechiul Testament fac deseori referire la sfințenia lui Dumnezeu. Aceasta este unul din atributele transmisibile. Evident, ca orice atribut transmisibil, este doar în parte transmisibil. Singurul care este sfânt cu desăvârșire este Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este total separat de rău și că în ființa Sa nu există nicio urmă de păcat.
Deși este posibil ca prin jertfa lui Hristos, oamenii să fie sfințiți, nu trebuie să luăm cu ușurință acest atribut prezent chiar în numele dat Dumnezeirii: Sfânta Treime. Isaia 6:1–8 reprezintă unul dintre cele mai importante texte care ne introduc în atmosfera sălii tronului Împăratului Universului. Vedem sfințenia lui Dumnezeu și închinarea pe care o primește din partea făpturilor cerești, cât și răspunsul omului când acesta intră în prezența sfântă a lui Dumnezeu.
Care ar trebui să fie răspunsul nostru la sfințenia lui Dumnezeu?
Menționarea anului morții lui Ozia (Isaia 6:1) ne permite să datăm viziunea în jurul anului 740 î.Hr. Profetul Isaia a avut o lucrare îndelungată de aproximativ 45 de ani, timp în care a scris și cartea care îi poartă numele. Lucrarea lui s-a întins pe toată durata domniei regilor Iotam, Ahaz, Ezechia și parțial din cea a lui Manase. Iotam și Ezechia sunt descriși ca fiind împărați buni ai lui Iuda (vezi 2 Împărați 15:34 și 18:3). Ahaz e descris ca un împărat rău (2 Împărați 16:2), iar Manase e considerat a fi cel mai rău dintre toți împărații lui Iuda (2 Împărați 21:2–9).
Isaia a fost contemporan cu profeții Osea, Amos și Mica. Tradiția ne spune că acesta a fost omorât de slujitorii regelui Manase, la porunca acestuia, fiind introdus în scorbura unui copac care a fost mai apoi tăiat în două. Este posibil ca autorul Epistolei către evrei să facă aluzie la moartea profetului (Evrei 11:37).
În text vedem răspunsul ființelor angelice în prezența sfințeniei copleșitoare lui Dumnezeu.
1. Închinare continuă (v. 1–4)
Isaia este unul din puținii oameni care are acces în sala tronului lui Dumnezeu. Cel mai probabil acest episod reprezintă chemarea sa în lucrare deși apare abia în capitolul 6. Momentul chemării în lucrare ne este prezentat în cazul unora dintre profeți (Elisei, Ieremia și Ezechiel sunt câteva exemple).
Reacția îngerilor în prezența sfințeniei lui Dumnezeu este închinarea. Serafimii, o categorie de ființe angelice menționată pe nume doar în acest text, stau deasupra tronului lui Dumnezeu și se închină (v. 2a). Patru aripi sunt folosite pentru a-și arăta reverența față de Dumnezeu acoperindu-și fața și picioarele, iar două sunt folosite pentru a zbura. Descrierea lor este foarte asemănătoare cu cele patru făpturi vii din Apocalipsa. Versurile cântării lor se axează pe sfințenia și slava lui Dumnezeu.
Scena aceasta cât și versurile cântării sunt asemănătoare celor din Apocalipsa 4 unde ne este prezentată viziunea lui Ioan cu sala tronului lui Dumnezeu și cu cele patru făpturi vii care I se închină și cântă în mod întreit sfințenia lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:8). Este singurul atribut care este cântat zi și noapte de făpturile cerești (Apocalipsa 4:8). Totodată, niciun alt atribut nu Îl descrie pe Dumnezeu în mod întreit, deși în Scriptură este prezentat ca având multe alte atribute. La fel ca majoritatea creștinilor, considerăm că în această descriere avem un indiciu al Sfintei Treimi.
Sfințenia lui Dumnezeu este copleșitoare pentru toate făpturile care intră în prezența Sa. Îngerii, după atâtea mii de ani, continuă să fie copleșiți de sfințenia Creatorului lor și să I se închine. Deși Isaia nu ne spune în mod concret care a fost reacția sa, acesta are o atitudine plină de reverență. Ioan, întrucât descrie mai pe larg, amintește deseori că răspunsul său la sfințenia lui Dumnezeu a fost să se arunce la picioarele Sale și să se închine (Apocalipsa 1:17) la fel ca cei 24 de bătrâni sau cele patru făpturi vii (Apocalipsa 4:8–10 și 5:8, 14).
Aceeași reacție o are și în fața îngerilor care îi aduc diferite mesaje (Ioan 19:10 și 22:8, 9), dar de fiecare dată îngerii îi interzic să li se închine. Cu siguranță că și îngerii sunt sfinți întrucât stau necontenit în prezența lui Dumnezeu însă sfințenia Domnului este singura care merită închinarea. Toate celelalte ființe sunt create, iar dacă sunt sfinte, sunt în mod limitat. Sfințenia Domnului este una desăvârșită și nicio fărâmă de rău nu există în Dumnezeu și nici nu poate exista în prezența Sa deplină. De aceea, când oamenilor li s-a oferit ocazia să-L vadă pe Dumnezeu, fie a fost o experiență extracorporală precum o viziune (cazul lui Isaia), fie L-au văzut doar parțial (Moise și Ilie sunt cei doi cărora Dumnezeu le-a oferit acest privilegiu). Din acest motiv a fost nevoie ca Mântuitorul să ia un trup muritor și să descopere omenirii slava Domnului (Ioan 1:14–18).
Prin urmare, singurul răspuns adecvat când intrăm în prezența sfințeniei lui Dumnezeu este să ne închinăm. Desigur, puțini au avut ocazia în timpul vieții lor pământești să intre vizibil în prezența sfințeniei lui Dumnezeu. În prezența sfințeniei lui Dumnezeu, îngerii nu se limitează doar la reverență, ci se închină în mod autentic. Cântarea lor era o închinare la adresa lui Dumnezeu și totodată un mesaj pentru cei din jur. Tot așa, și noi trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu când conștientizăm prezența Sa. Mărirea (slava e termenul ebraic) Domnului este peste întregul Pământ, nu doar în locurile cerești. Prin urmare, sfințenia Domnului este peste tot. Da, sfințenia lui Dumnezeu este în primul rând în Ceruri, dar se vede și în întreaga creație. Iar coroana creației Sale este omul. Și noi trebuie să ne închinăm în fața sfințeniei lui Dumnezeu în mod continuu și viața noastră să fie o închinare neîncetată la adresa Domnului nostru. Îngerii și oamenii au fost creați pentru a se închina Creatorului lor.
2. Pocăință autentică (v. 4–7)
Copleșit de sfințenia Domnului care umple sala tronului ceresc și templul, lucru afirmat prin imaginea mantiei regale, Isaia își conștientizează păcătoșenia, atât cea personală cât și pe cea a poporului său. Răspunsul său este unul plin de pocăință. Își mărturisește păcatele și recunoaște că buzele sale sunt necurate. La fel ca mulți alții care L-au întâlnit pe Domnul sau pe îngerii Săi, se așteaptă să fie nimicit. Nu putem ști cu exactitate de ce amintește doar acest păcat al buzelor necurate, dar Domnul îi dezvăluie vinovăția și păcatul buzelor sale. Din acest motiv trimite un serafim pentru a-i atinge buzele cu un cărbune încins de pe altarul ceresc.
Până în acest punct al istoriei, orice persoană necurată care atingea o altă persoană sau un alt lucru își transfera necurăția (vezi Levitic 19:22). Domnul face referire la această lege în Hagai 2:12–13. Ei bine, în Isaia 6 Domnul transferă sfințenia cărbunelui de pe altar, iar acesta preia necurăția lui Isaia. Desigur, cărbunele este doar un simbol; Domnul este Cel care îl curăță și îl sfințește pe proroc. Pocăința autentică a lui Isaia duce la curățirea sa de către Dumnezeu. Hristos, când a fost pe Pământ, deși a atins leproși, morți, toți necurați conform Legii, nu a devenit necurat, ci le-a oferit tuturor acestor oameni din curăția Lui. Tot astfel, Hristos a purtat pe cruce necurăția păcatelor noastre ca noi să putem fi sfințiți prin jertfa Lui. Păcatul nostru nu L-a făcut necurat pe El, ci sfințenia Sa ne-a curățit pe noi.
Hristos, prin jertfa Sa, ne sfințește. Este o sfințire și sfințenie pe care le primim în dar, parte a mântuirii. În același timp, după mântuire există și un rol activ pe care îl avem în a ne sfinți zilnic și a ne conforma chipului Fiului lui Dumnezeu. Iar a fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte, a ne separa de ceea ce este păcătos.
Trăim într-o lume în care păcatul este la orice colț. Nu înseamnă că trebuie să ne refugiem și să ne separăm complet de lume. Hristos nu Îi cere Tatălui să ne ia din lume, ci să ne păzească din pricina răului din lume (Ioan 17:11–16) și totodată să ne sfințească prin Cuvântul Său care este adevărul (Ioan 17:17).
Așadar, ideea de sfințire și sfințenie este importantă și în învățătura Mântuitorului. Partea pasivă a sfințeniei este lucrarea Sfintei Treimi, iar partea activă este responsabilitatea fiecărui credincios ca zilnic să caute să se separe de păcat și să crească în neprihănire.
3. Slujire deplină (v. 8)
Isaia, după ce este curățit, primește chemarea la slujire, folosindu-și, în principal, tocmai buzele care puțin mai devreme erau necurate. Domnul face o invitație generală, iar Isaia este gata să Îl slujească pe deplin. Imediat se pune la dispoziția Creatorului Său. În prezența sfințeniei lui Dumnezeu, odată ce a fost curățit, este dornic să Îl slujească.
În ciuda faptului că a avut această dorință de a sluji cât mai mult și cât mai bine, lucrarea sa a văzut puține roade. În timpul vieții sale a văzut cucerirea împărăției de nord, Israel, și a profețit cine vor fi viitorii cuceritori ai lui Iuda când Ezechia a primit vizita caldeenilor după ce a fost vindecat (2 Împărați 20). Cartea Isaia, pe care a scris-o, numită și „evanghelia Vechiului Testament”, se încheie cu un mesaj de speranță, privind înspre viitorul glorios ce va fi adus de Mesia.
Isaia a slujit cu deplină credincioșie odată ce a intrat în prezența sfințeniei Creatorului său. În ciuda rezultatelor puține care i-au fost vestite încă de la debutul lucrării sale (Isaia 6:9–13), mulțimea viziunilor și mesajelor pe care Domnul i le-a dat sunt o dovadă, peste veacuri, a credincioșiei sale, în ciuda roadei aproape inexistente.
Aplicații:
- Să ne cercetăm inima și faptele ca să vedem dacă acestea reflectă caracterul sfânt al lui Dumnezeu.
- Să ne recunoaștem necurăția în prezența sfințeniei lui Dumnezeu.
- Să cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a fi curățiți și sfințiți.
- Odată ce am fost curățiți, să căutăm să trăim în continuă sfințire și închinare în prezența sfințeniei Lui.
Întrebări pentru discuții/aprofundare:
- Cum ar trebui să se schimbe atitudinea noastră când conștientizăm măreția sfințeniei lui Dumnezeu?
- Cu ce este diferită sfințenia lui Dumnezeu de a îngerilor sau a oamenilor?
- Care este rolul credinciosului în curățire? Dar în sfințire?
autor: Beniamin Cruceru, păstor, Biserica Creștină Baptistă „Harul” Slatina; e-mail: benicruceru@gmail.com
