Data: 20 septembrie 2020

Secțiunea a III-a; Lecția a XII-a 

Tema: Încrederea deplină în Dumnezeu

Text: Psalmul 131

Verset cheie: Psalmul 131:1

Ideea centrală: Încrederea totală în Domnul este condiție funda­mentală pentru apropierea și slăvirea lui Dumnezeu.

Scopul lecției: Să-i ajute pe credincioși să conștientizeze faptul că încrederea în Domnul constituie condiție esențială pentru o adevărata laudă adusă lui Dumnezeu, cât și să-și evalueze viața personală în privința atitudinilor care facilitează smerenia sau împiedică manifestarea încrederii noastre în El.


Observații contextuale și exegetice:

Psalmul 131 face parte din cea de-a cincea carte a Psalmilor, o colecție de 44 de psalmi (psalmii 107–150), a cărei temă este închinarea înaintea lui Dumnezeu ascultând de Legea Sa. Toată această secțiune din psalmi ar putea fi asemănată cu cartea Deuteronom, unde lauda către Dumnezeu este legată de ascultarea față de Cuvântul lui Dumnezeu. În esență psalmii sunt cântări de laudă, potrivit cu semnificația termenului evreiesc tehillim, iar în limba română numele de psalmi provine de la grecescul psalmoi

Clasificați în funcție de conținutul acestora, Psalmul 131 face parte din Cântarea treptelor, care ar putea fi tradusă ca și Cântări de suire sau Cântări de urcare, o colecție de 15 psalmi (120–134) care erau cântați de israeliți atunci când se îndreptau spre Templul de la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători evreiești. Fie că erau cântați în drum spre Ierusalim, fie că erau cântați chiar în momentul în care urcau dealul spre Templu, rolul lor era unul de pregătire pentru momentul special al sărbătorii de la Templu. 

Există și alte interpretări exprimate de-a lungul istoriei creștinismului privitoare la semnificația acestui concept de „cântare a treptelor”, cum ar fi că aceste cântări ar fi fost intonate de un cor care ar fi stat pe scări sau pe o anumită platformă (Luther), sau că aceste cântări erau intonate pe un ton mai înalt decât celelalte cântări (Calvin).

În această colecție a cântărilor treptelor ar putea exista o grupare a celor cincisprezece psalmi în cinci subcategorii, fiecare triadă încheindu-se cu o referire la Israel. Psalmul 131 fiind ultimul din cel de-al patrulea grup, acesta se încheie cu o afirmație puternică: Pune-ți încrederea în Domnul, Israele, de acum și până în veac!, care, de fapt, constituie tema acestui psalm, enunțată nu ca de obicei la începutul psalmului, ci la sfârșitul acestuia. În doar trei versete psalmistul argumentează faptul că încrederea în Dumnezeu este temelia apropierii și intrării noastre în prezența lui Dumnezeu. 

Primele două versete așază în antiteză două stări lăuntrice („inimă”, v. 1, „suflet”, v. 2): mândria (v. 1) și smerenia (v. 2). În primul verset, într-o progresie logică, dinspre interior spre exterior (inimă, ochi, umblare), psalmistul David neagă că ar fi dominat de mândrie. Termenul îngâmfat este traducerea cuvântului evreiesc gabeah care înseamnă „mândru, trufaș, arogant, adică referitor la înălțarea sinelui, ca un eșec moral” (Swanson, J., Dictionary of Biblical Languages with Semantic Domains: Hebrew (Old Testa­ment), 1997). Mândria este o dependență și încredere în sine, o înălțare a eului mai presus de semeni și mai presus de Dumnezeu, ceea ce face imposibilă punerea încrederii în Domnul. 

Privirea trufașă sau ochii înălțați sunt un semn de mândrie (Psalmul 18:27). Această privire (termenul ebraic e’nay) se poate referi la funcția fizică de a privi, dar și „arătând calități mentale, facultățile mentale și spirituale” (Strong, J., Enhanced Strong’s Lexicon, Woodside Bible Fellowship, 1995) ale unei persoane. Ridicarea (termenul ebraic  ramu, a te ridica, a fi înălțat) aceasta nu este un act de căutare a lui Dumnezeu, ci un act de înălțare de sine, o privire de sus spre ceilalți și chiar spre Dumnezeu. Psalmistul prezintă o analiză complexă a stării de mândrie, care nu-l caracterizează pe el, dar care începe din interiorul persoanei, afectează perspectiva omului asupra vieții, asupra semenilor și asupra lui Dumnezeu, după cum poate determina umblarea omului prin viață. Această umblare după sau îndeletnicire se referă atât la căutarea omului, cât și la comportamentul care rezultă din această căutare.

Preocuparea psalmistului nu este pentru lucruri prea mari și prea mărețe pentru el. Ce reprezintă aceste lucruri? Unii au vorbit despre cunoștințe înalte sau acea înțelepciune lumească despre care a scris apostolul Pavel în 1 Corinteni 1:17–31. Alții văd în acestă expresie preocuparea pentru poziții sociale și/sau lucrurile materiale. Termenul mare (bigdolot, ebr.) se poate referi atât la mărime, cât și la întindere. Măreția (ubeniplaot, ebr.) se referă la „a fi minunat, a fi extraordinar, separat prin distingerea acțiunii”, dar acestă măreție se poate referi și la „a fi dincolo de puterea cuiva, a fi dificil de a face” (conform cu Strong’s Lexicon). 

În contrast (dimpotrivă) cu starea de mândrie descrisă în versetul 1, de care psalmistul nu se face vinovat, este pusă starea de smerenie prefigurată de imaginea unui copil. Această stare de smerenie este rezultatul faptului că omul lui Dumnezeu și-a culcat și liniștit sufletul (Biblia, NTR), adică sufletul lui este liniștit și potolit. Calitatea sufletului adultului este comparată cu puritatea sufletului unui copil nou născut, trecut de faza de alăptare, care tocmai ce își începe călătoria prin viață. Interesant că psalmistul nu mai este preocupat în a descrie comportamentul celui smerit, așa cum a făcut-o în cazul omului mândru, ci se mulțumește să vorbească doar de sufletul lui, pentru că implicit dacă sufletul este liniștit și comportamentul va fi la fel. 

Psalmul se încheie cu porunca adresată în mod colectiv lui Israel, dar implicit fiecărui israelit, de a-și pune nădejdea (yahel, a aștepta, a spera, a rămâne, ebr., Strong’s Lexicon) în Domnul pentru prezent și viitor, o încredere care trebuie să fie de lungă durată, care nu are limite și nu are sfârșit. Încrederea aceasta ia forma așteptării după intervenția lui Dumnezeu (Psalmul 62:1), a speranței în împlinirea planului lui Dumnezeu, dar și rămânerea în relație cu Dumnezeu indiferent de circumstanțe. Această încredere se constituie într-un set de convingeri și acțiuni legate de Dumnezeu și de umblarea noastră cu El și este fundamentul apropierii de Domnul în închinare.    

Aplicații:

1. Mândria personală și încrederea în Domnul nu pot coexista în inima și viața unui credincios autentic. Esența mândriei este egocentrismul, o încredere în propria persoană și în capacitățile personale. Încrederea în Domnul presupune predarea așa-ziselor capacități personale lui Dumnezeu și a trăi în dependență față de ceea ce spune, oferă, este și face El. Mândria începe în inimă și se manifestă în atitudinile și acțiunile noastre. 

2. Smerenia aduce odihnă și pace în suflet. Este o acceptare lăuntrică și deplină a condiției personale, a situației și circumstanțelor permise de Dumnezeu în viața noastră. Temelia pentru odihna și pacea sufletului este încrederea în Dumnezeu, care este posibilă doar în urma apropierii de El cu smerenie (Psalmul 91:1, 2). Cu cât omul va încerca, mai mult prin eforturi personale, să găsească odihna și pacea sufletului, cu atât mai mult acestea se vor îndepărta de el. Atunci când noi Îi predăm Lui totul, ca un act de încredere, atunci vom beneficia de odihna și pacea Lui. 

3. Încrederea în Dumnezeu nu este o alternativă posibilă, ci este o poruncă. Poporul lui Dumnezeu nu are o altă alternativă care să fie conformă cu natura acestei comunități, decât să se încreadă în Domnul. Încrederea aceasta nu este limitată de timp și de spațiu, dar este limitată în focalizare. Obiectul exclusiv al încrederii și închinării celui credincios este Domnul Dumnezeu. 

Sugestii practice:

1. Roagă-L pe Domnul să îți arate dacă există vreo manifestare de mândrie în viața ta care împiedică punerea încrederii totale în El. 

2. Roagă-L pe Domnul să te folosească să-i ajuți pe alții care duc o viață creștină zbuciumată să le arăți prin exemplul tău și prin sfaturile tale cum se poate trăi o viață în odihna Lui.  

3. Mijlocește pentru schimbarea celor care nu au renunțat la mândria lor și consecințele acestei alegeri sunt evidente în viața lor. 

4. De fiecare dată când îți ridici glasul să Îl lauzi pe Domnul în public sau în privat, întreabă-te în ce măsură ai trăit o viață de încredere în Domnul.  

Întrebări pentru discuție:

1. Care sunt stările sufletești care facilitează sau împiedică trăirea unei vieți de încredere totală în Domnul (vs. 1, 2)?

2. Cum se manifestă starea de mândrie în viața unui om? Cum îi afectează viața (v. 1)?

3. De ce psalmistul a ales metafora unui copil ca să vorbească despre sufletul omului? Ce comunică această metaforă (v. 2)?

4. Care este felul în care psalmistul cere poporului să se încreadă în Domnul? Cum explici conceptul de „a nădăjdui în Domnul (v. 3)?

5. Care sunt posibilele implicații atunci când noi Îl lăudăm pe Dumnezeu fără o încredere totală în El?    


autor: Daniel Fodorean, pastor, Biserica Baptistă „Nova Vita”, Constanța