Data: 13 septembrie 2020

Secțiunea a III-a; Lecția a XI-a 

Tema: Siguranța iertării lui Dumnezeu

Text: Psalmul 130

Verset cheie: Psalmul 130:4

Ideea centrală: Orice păcătos care se întoarce la Dumnezeu cu pocăință și credință, poate fi sigur de iertarea păcatelor. Dar, odată ce a fost iertat, are datoria să trăiască o viață de sfințenie și mărturisire.

Scopul lecției: Să ne încurajeze să venim la Dumnezeu cu pocăință, oricare ar fi păcatul nostru. Să ne îndemne la o viață de sfințenie, împotrivindu-ne zilnic păcatului. Să ne motiveze să vestim altora iertarea lui Dumnezeu, ca unii care am experimentat-o personal.


Explicații:

Nu se cunoaște contextul în care a fost scris Psalmul 130, dar este evident că autorul trece printr-o criză spirituală „adâncă”, cauzată de păcatul din viața lui (vs. 1, 3). În urma comparației cu Psalmul 86, s-ar putea deduce că rugăciunea de pocăință este rostită de împăratul lui Israel. Dacă interpretarea aceasta este corectă, atunci Psalmul 130 a fost scris în perioada monarhiei, probabil chiar de David. Mai târziu, această rugăciune personală a devenit rugăciune comunitară, fiind folosită de pelerinii veniți la Templul din Ierusalim.  

În tradiția creștină, Psalmul 130 (cunoscut ca De profundis, după primele cuvinte din traducerea latină) și-a păstrat funcția de rugăciune de penitență, fiind unul din cei șapte psalmi de pocăință consacrați – alături de psalmii 6, 32, 38, 51, 102 și 143. 

1. Îndurarea lui Dumnezeu  – strigătul celui păcătos (vs.1–4)

„Adâncul” descrie starea disperată în care a ajuns păcătosul (v. 1). Este starea unui om zdrobit sub povara păcatului. Mai mult, dacă citim verse-tele 1 și 2 în paralel cu Psalmul 69:1–3, text care descrie o situație asemănătoare, observăm o altă nuanță a disperării celui căzut. El realizează nu doar starea cumplită în care a ajuns, ci și faptul că, de unul singur, nu poate ieși din această stare. Tot ce poate face este să strige către Dumnezeu (vs. 1, 2). Frecvența apelativului „Doamne”, care apare de patru ori în versetele 1–3, este sugestivă; doar Dumnezeu îl poate scoate pe păcătos din „adânc”. 

Strigătul păcătosului vine din „adânc”. Cu toate acestea, el se așteaptă ca strigătul să ajungă la „urechile” lui Dumnezeu și Dumnezeu să îl scoată de acolo (v. 2). În viziunea psalmistului nimeni nu poate ajunge atât de jos încât să nu poată fi ridicat de Dumnezeu.   

Păcătosul apelează la îndurarea și iertarea lui Dumnezeu (vs. 3–4, 7). El știe că nu are merite proprii. Iertarea pe care o cere este nemeritată  (v. 3), iar iertarea care i se oferă este prin har (cf. Psalmul 32:1, 2; Romani 4:4–8). Cuvântul „iertare” (v. 4) apare frecvent în Pentateuh, cu referire la iertarea oferită pe baza jertfelor pentru ispășire (de exemplu, Levitic, cap. 4 și 5). În Psalmul 130, însă, nu este menționată vreo jertfă. Absența acesteia întărește ideea iertării oferite doar prin har, în urma pocăinței și pe baza credinței. Afirmația din versetul 4 este, în esență, o declarație de credință.

Iertarea oferită de Dumnezeu trebuie să aibă drept urmare „teama” de El. Dumnezeu oferă iertare „ca să fie de temut” (v. 4). În Vechiul Testament „frica de Domnul” descrie relația credinciosului cu Dumnezeu. Cel care se „teme de Domnul” își trăiește viața cu înțelepciune, în sfințenie și cu reverență (ex. Prov. 2:1–9). Iertarea nemeritată a celui din „adâncuri” impune o viață trăită pe înălțimi. 

Doctrina iertării oferite prin har, pe baza pocăinței și a credinței și fără intermedierea jertfelor animale, se conturează încă din Vechiul Testament. Martin Luther numea Psalmul 130 „un psalm paulin” sau „un psalm parcă scris de Pavel.” În Noul Testament această doctrină devine centrală. Creștinii sunt iertați de orice păcat, indiferent cât de adâncă le-ar fi fost căderea, prin același har divin, pe baza aceleiași credințe și în urma pocăinței sincere – totul datorită jertfei Domnului Isus Hristos. Căci El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi (1 Ioan 2:2). Această nemeritată iertare de păcate, oferită prin har și pe baza Jertfei supreme, reclamă o viață de sfințenie și de luptă constantă cu firea pământească și cu păcatul (ex. Romani 6:1–14). 

2. Credincioșia lui Dumnezeu – nădejdea celui pocăit (vs. 5, 6)

În prima secțiune (vs. 1–4), păcătosul strigă către Dumnezeu, cerând iertare și izbăvire. În secțiunea a doua (vs. 5, 6), penitentul așteaptă plin de încredere răspunsul Domnului la rugăciune. „Nădejdea” și „așteptarea” devin cuvinte-cheie, fiind accentuate prin repetiție. 

„Nădejdea” psalmistului este ancorată în făgăduința divină (v. 5). Conform comentatorilor biblici, „făgăduința” poate fi un mesaj transmis de Dumnezeu printr-un profet sau un text biblic în care Dumnezeu promite iertarea de păcate (ex. 2 Samuel 12:13; Isaia 40:1, 2). Indiferent care ar fi explicația, psalmistul este sigur de iertare, căci aceasta i-a fost promisă de Însuși Dumnezeu: „făgăduința Lui”. Promisiunea Lui devine certitudinea penitentului. Iertarea promisă este sigură.  

În ce privește „așteptarea”, autorul împletește certitudinea cu nerăbdarea, accentuată prin repetiția verbului „a aștepta”: [eu] aștept… sufletul meu așteaptă… mai mult decât așteaptă străjerii… mai mult decât așteaptă străjerii. Datorită „făgăduinței” (v. 5), psalmistul este sigur de răspunsul care va veni de la Domnul, la fel cum străjerul este sigur de venirea dimineții (v. 6). Iar certitudinea iertării produce nerăbdarea eliberării: abia așteaptă să fie scos din „adânc”. 

Dumnezeu rămâne credincios promisiunilor Sale. Datorită credincioșiei, iertarea de păcate promisă în Scripturi este o certitudine: căci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit (Romani 10:9–13). Dar iertarea oferită nu înseamnă iertare primită. Pentru a beneficia de iertarea lui Dumnezeu, păcătosul trebuie să regrete starea de păcat în care se află, să dorească să fie scos de acolo și să ceară iertarea și eliberarea lui Dumnezeu, punându-și toată nădejdea în El și în Cuvântul Său.    

3. Răscumpărarea lui Dumnezeu  – mărturisirea celui iertat (vs. 7, 8)

Odată ce a experimentat iertarea și eliberarea, psalmistul nu poate păstra tăcerea. Până acum a vorbit cu Dumnezeu (vs. 1–4) și cu „sufletul” său (vs. 5, 6). În secțiunea finală el se adresează întregului Israel. Toți sunt chemați să experimenteze răscumpărarea (vs. 7, 8). Experiența sa personală poate deveni încurajare pentru toți: Eu nădăjduiesc în Domnul… Israele, pune-ți nădejdea în Domnul (vs. 5, 7). La fel ca în cazul său, Dumnezeu rămâne credincios față de Israel, împlinindu-Și promisiunile față de popor. 

Apelul către Israel începe cu un imperativ: pune-ți nădejdea în Domnul! Apoi psalmistul oferă două motive pentru care „nădejdea în Domnul” este justificată: 1) la Domnul este îndurarea și 2) la El este belșug de răscumpărare. Cuvântul tradus prin „îndurare” mai înseamnă și „iubire loială” sau „legământ de iubire”. Pentru unii comentatori cuvântul „îndurare” din Vechiul Testament (ebr. hesed) este echivalentul cuvântului „har” din Noul Testament (charis,gr.). Iubirea lui Dumnezeu este întotdeauna exprimată prin har și caracterizată de credincioșie. Acesta este temelia nădejdii păcătosului pocăit. 

„Răscumpărarea” este din „belșug” (v. 7), datorită dimensiunii și eficacității. Dumnezeu poate răscumpăra întregul Israelul, de toate păcatele (v. 8). Verbul ebraic „va răscumpăra” (v. 8) este la imperfect, ceea ce înseamnă că autorul are în vedere o răscumpărare specifică, la un moment specific din viitor. Pentru numeroși exegeți creștini, versetul 8 anunță răscumpărarea pe care Dumnezeu o va realiza prin jertfa Domnului Isus Hristos. Acolo, pe crucea Golgotei, harul lui Dumnezeu și legământul Său de iubire s-au revelat în mod sublim. Aceasta este răscumpărarea vestită Israelului: răscumpărare oferită prin har divin și în baza jertfei Domnului Isus și obținută în urma pocăinței și pe baza credinței (vs. 7, 8). 

Datorită harului divin și în baza jertfei Domnului Isus Hristos, orice păcătos care vine la Dumnezeu cu pocăință și credință poate fi sigur de iertarea păcatelor sale – indiferent cât de multe sau de cumplite ar fi aceste păcate. Apoi, odată ce a experimentat răscumpărarea lui Dumnezeu, cel iertat trebuie să o vestească și la alții.     

Concluzii  

Datorită harului lui Dumnezeu, în conformitate cu promisiunea Cuvântului și în baza jertfei Domnului Isus Hristos, iertarea de păcate este asigurată: orice păcătos poate fi iertat, de orice păcat. Dar iertarea oferită de Dumnezeu nu înseamnă iertare primită de păcătos. Pentru a beneficia de iertarea lui Dumnezeu, păcătosul trebuie să regrete starea de păcat în care se află, să dorească să fie scos de acolo și să ceară iertarea și eliberarea lui Dumnezeu, punându-și toată nădejdea în El și în lucrarea Sa de răscumpărare. 

Odată ce a fost scos din „adâncimile” păcatului, cel iertat are datoria să trăiască o viață de sfințenie și de luptă constantă cu firea pământească și cu păcatul. Odată ce a experimentat iertarea lui Dumnezeu, cel iertat trebuie să o vestească și la alții.     

Aplicații   

1) Nu sta în starea distructivă de păcat! Vino cu pocăință și credință înaintea Domnului, mărturisindu-ți păcatul și cerând iertarea Lui. 

2) Sunt în viața ta păcate pe care le comiți repetat – acele dependențe sau tipare păcătoase grele din care încă nu te-ai eliberat? Mărturisește aceasta Domnului și unui mentor spiritual (de același gen cu tine), cerând ajutor în vederea eliberării.   

3) În această săptămână mărturisește-L pe Domnul unei persoane care are nevoie de iertarea și mântuirea Lui.  


autor: Amiel Drimbe, cadru universitar, Institutul Teologic Baptist din București