Data: 6 septembrie 2020

Secțiunea a III-a; Lecția a X-a 

Tema: Încrederea în Dumnezeu în vremuri de persecuție

Text: Psalmul 129

Verset cheie: Psalmul 129:1

Ideea centrală: Credincioșii se pot încrede în Domnul în orice vreme, chiar și în vremuri de persecuție. În suveranitatea Lui, El limitează persecuția ca timp și severitate. În bunătatea Lui, El aduce izbăvire credincioșilor care suferă. În dreptatea Lui, El nimicește pe cei răi, care cauzează persecuția.

Scopul lecției: Să ne încurajeze să îi rămânem credincioși Domnului, indiferent de împrejurări.


Explicații:

Psalmul 129 nu are un context istoric dat. Orice încercare de a identifica situația în care a fost compus este discutabilă. După unii autori psalmul a fost compus la finalul unei perioade de asediu împotriva Ierusalimului (v. 5). După alții, a fost compus la finalul exilului babilonian. În lipsa contextului dat, tot ce putem deduce din text este că Psalmul 129 a fost compus la capătul unei situații de criză din viața autorului și a poporului Israel. 

Dacă despre originile Psalmului 129 știm prea puține, ceva mai multe putem spune despre recepția lui în creștinism. Printre altele, Psalmul 129 a fost folosit de comunitățile creștine care sufereau persecuții, devenind rugăciunea lor pentru izbăvire.  

1. Suferința și singurătatea celui credincios (vs. 1–3)

Nu se știe cine este autorul Psalmului 129, dar acesta își descrie suferința la persoana întâi singular (vs. 1–3). Deși personalizată (m-au asuprit… nu m-au biruit… spinarea mea), suferința lui nu este experimentată în mod solitar, de unul singur. Fiind un „Psalm al treptelor”, el este cântat de mulțimea de pelerini în drum spre Templul din Ierusalim. Suferința autorului psalmului este împărtășită de toți; este suferința întregului Israel (v. 5). Astfel, sentimentul singurătății este depășit de sentimentul apartenenței (vs. 1, 5: Israel…Sion). 

După părerea unor comentatori, prima strofă este antifonală (vs. 1, 2). Credinciosul își strigă suferința, lamentația fiind introdusă prin dramaticul destul. Formula s-o spună Israel introduce corul de pelerini, care răspunde solicitării de a spune, de a mărturisi. Aceștia confirmă realitatea suferinței, dar lasă să se înțeleagă că ea nu este doar suferința autorului, ci a întregului popor. Apoi, însă, corul îi amintește psalmistului de biruința lor în suferință. Ei sunt împreună, toți ca unul, în suferință ca și în biruință. Iată structura antifonală a primei strofe:

Solo / cel credincios (v. 1): Destul m-au asuprit din tinerețe – s-o spună Israel! 

Cor / mulțimea lui Israel (v. 2): destul m-au asuprit din tinerețe, dar nu m-au biruit.           

Paralelismul strofei arată o identificare a credinciosului cu poporul și viceversa – în suferință, dar și în biruință. Istoria credinciosului este istoria întregului Israel. Suferința unuia este a tuturor. Biruința unuia este triumful tuturor (v. 2).  

Atunci când trecem prin suferință, Dumnezeu ne poate încuraja prin comunitatea de credincioși în care ne aflăm, care a avut sau are experiențe similare și cu care ne putem identifica. De aceea, suferința nu trebuie să conducă la izolarea cuiva, ci la o mai strânsă părtășie cu cei credincioși. 

Este greu de reconstituit cadrul istoric al psalmului și situația de viață a autorului sau a poporului. Dar este cert că suferința lor vine din afară, din exterior, din partea celor răi… cei ce urăsc Sionul (vs. 4, 5). Folosirea expresiei „asupririi din tinerețe” vorbește despre persecuția îndelungată prin care a trecut autorul, dar și întregul Israel (vs. 1, 2). Uneori, această persecuție a fost severă, lăsând urme adânci în viața credinciosului și a poporului (v. 3; conform cu Isaia 51:23). Nu întâmplător, cu Psalmul acesta s-au identificat de-a lungul secolelor numeroase comunități creștine prigonite. Psalmii au devenit, încă de la începuturi, rugăciunile și cântările Bisericii (Efes. 5:19; Col. 3:16). În vremuri de persecuție Biserica a știut „să strângă rândurile”, prin aceasta părtășia comună și credința individuală fiind întărite.

2. Dreptatea și intervenția Domnului (v. 4)

În secțiunea următoare psalmistul își îndreaptă privirea de la suferință către Domnul și dreptatea Sa (v. 4). În această strofă „dreptatea” Domnului este pusă în contrast cu „răutatea” celor care cauzează suferința. „Cei răi” au produs suferința, dar „Cel drept” îi pune capăt. Imaginea „tăierii funiilor” o continuă pe cea cu plugul, din versetul anterior. Cu funiile acestea fusese legat plugul care a lăsat urme adânci pe spinarea credinciosului/poporului (v. 3). Domnul, în dreptatea Sa, a intervenit exact atunci când a fost mai greu, neîngăduind ca cei credincioși să sufere peste puterile lor (cf. 1 Cor. 10:13). El este Cel care hotărăște când este „destul” (vs. 1, 2). 

Intervenția lui Dumnezeu a fost întotdeauna izbăvitoare, asigurând biruința credinciosului și a poporului (dar nu m-au biruit). Psalmistul poate vorbi despre suferință la timpul trecut (m-au asuprit… nu m-au biruit… au arat… au tras brazde), chiar dacă un oarecare pericol era încă prezent (v. 5). Dumnezeul care Și-a dovedit credincioșia în trecut (vs. 1–4), Își va izbăvi poporul și de data aceasta (vs. 5–8).     

Când privirea noastră rămâne fixată pe suferință, nu mai putem vedea izbăvirea. Dar când ne ridicăm privirea spre Domnul, amintindu-ne de credincioșia și de dreptatea Sa, încrederea ia locul disperării. Chiar în mijlocul suferinței, putem fi siguri de izbăvirea Domnului – care poate fi experimentată aici sau în veșnicie. Aceasta este o izbăvire care ne permite să nu mai vorbim despre suferință la persoana întâi, ci la timpul trecut. 

Aplicând aceste adevăruri la perioadele de persecuție ale Bisericii, putem observa că, prin toate acestea Dumnezeu Și-a dovedit credincioșia și dreptatea, Biserica ieșind biruitoare de fiecare dată. M-au asuprit… dar nu m-au biruit va rămâne pentru totdeauna mărturia Bisericii persecutate, pe care porțile Locuinței morților nu o vor birui (Matei 16:18). 

 3. Înfrângerea și nimicirea celor răi (vs. 5–8)

Prin intervenția Lui, Domnul face dreptate. Aceasta înseamnă izbăvirea celor credincioși (v. 4) și nimicirea celor răi (vs. 5–8). Verbele din această secțiune pot fi interpretate ca cereri de ajutor sau ca declarații de credință. Sau pot fi și una și alta. Ceea ce înseamnă că pericolul încă nu a trecut (v. 5). Cu toate acestea, izbăvirea e o certitudine. Nimic nu îi poate sta în cale.

În versetul 5, înfrângerea celor răi este descrisă în termeni militari. „Rușinea” lor este cea a înfrângerii în luptă. Iar „darea înapoi” este retragerea celor care au pierdut bătălia. În ciuda terminologiei militare, nu avem certitudinea că versetul descrie un asediu împotriva Ierusalimului (toți cei ce urăsc Sionul). Mai degrabă sensul pare a fi general și principial: Dumnezeul cel drept Se războiește și îi învinge pe cei care Îi asupresc poporul.     

Acoperișurile caselor din Israelul antic erau căptușite cu pământ. În sezonul ploios, din pământul de pe acoperiș ieșeau fire de iarbă. Doar că acestea se uscau la foarte scurt timp după încolțire, odată cu încetarea ploilor. Nu rezistau nici măcar până la vremea cositului, cât rezista iarba trecătoare de pe câmp (v. 6). Prin această imagine autorul descrie nimicirea planificată și totală a celor care asupresc poporul lui Dumnezeu  (v. 7). În cuvintele Psalmului 92, Dacă cei răi înverzesc ca iarba şi dacă toți cei ce fac răul înfloresc, este numai ca să fie nimiciți pe vecie. Asupritorii poporului lui Dumnezeu sunt nimiciți chiar după ce au încolțit, adică înainte să ajungă la deplinătatea puterilor și să comită distrugeri totale. Dumnezeu limitează răul pe care aceștia îl pot face credincioșilor.

Metafora secerișului (v. 7) este extinsă de autor, psalmul încheindu-se cu o aluzie la urările tradiționale ale secerătorilor (v. 8; cf. Rut 2:4). Astfel de benedicții erau auzite mai ales la vremea secerișului, când recolta era bogată, care era un semn al binecuvântării divine. Cei care au prigonit poporul lui Dumnezeu, la vremea „secerișului” lor nu vor culege decât blestem (v. 8). Judecata lui Dumnezeu va însemna nimicirea lor.

Indiferent cât de severe au fost persecuțiile împotriva Bisericii, indiferent cât de puternici au fost conducătorii care le-au declanșat, indiferent cât de stabile au fost regimurile politice care și-au propus eradicarea creștinismului, Biserica a supraviețuit de fiecare dată. Dumnezeu a pus limite acestor persecuții, înlăturând la momentul potrivit conducătorii tirani și regimurile opresive.      

Concluzii  

• În suferință credincioșii trebuie să strângă rândurile. Suferința unui credincios nu trebuie să conducă la izolare, ci la o mai strânsă părtășie cu frații de credință. O suferință împărtășită este o suferință diminuată.

• Credincioșii se pot încrede în Domnul, chiar și în vremuri de persecuție. În suveranitatea Lui, El limitează persecuția ca timp și severitate. În bunătatea Lui, El aduce izbăvire credincioșilor care suferă. În dreptatea Lui, El nimicește pe cei răi care au cauzat persecuția.     

Aplicații   

1) În această săptămână apropie-te cu sensibilitate de cineva aflat în suferință. Nu lăsa acea persoană să își ducă suferința în singurătate. 

2) Încurajează o persoană din biserica locală care este persecutată de familie din cauza deciziei de a-L urma pe Domnul Isus Hristos. Ce ai putea face pentru ca biserica să îi devină și mai mult o familie? 

3) Roagă-te întreaga săptămână pentru frații noștri din lumea întreagă care sunt persecutați pentru credința lor. Îi amintim aici pe creștinii din Coreea de Nord, Afganistan, Somalia, Libia și Pakistan.     


autor: Amiel Drimbe, cadru universitar la Institutul Teologic Baptist din București