Pe măsură ce veștile despre coronavirus s-au răspândit în întreaga lume, păstorii și slujitorii bisericilor dezbat modalitățile prin care ar trebui să reacționeze. De-a lungul istoriei bisericii, mulți păstori au fost nevoiți să gândească și să acționeze în situații similare de criză. Proaspăt predicator de țară, Charles Spurgeon1 îi admirase pe creștinii puritani britanici care au mers până la capăt în îngrijirea bolnavilor și muribunzilor din vremea Marii Ciume (1665) din Londra.2  Îl găsim acum, în toamna anului 1854, pe tânărul păstor de la Capela de pe New Park Street din Londra în situația de a-și păstori turma în toiul manifestării unui focar de holeră în cartierul Broad Street, chiar peste fluviu.

Cum a răspuns C. H. Spurgeon acestei situații de criză?


1. Acordând prioritate slujirii locale


În vremea acelei epidemii de holeră, deși am avut multe angajamente în țară, le-am anulat pe toate ca să pot rămâne la Londra pentru a vizita bolnavii și muribunzii. Am înțeles că este de datoria mea să fiu la fața locului într-o vreme ca asta, cu boli, cu moarte, cu întristare.3

În timpul slujirii pastorale de la Water­beach, Spurgeon devenise foarte popular și cunoscut în toate satele din Fenland,4 în jurul Cambridgeului.Chiar și după ce a ajuns la Londra, a continuat să predice în acele sate în timpul săptămânii. Însă în timpul acestei epidemii, Spurgeon și-a înțeles responsabilitatea de a fi alături de cei bolnavi și/sau pe moarte. Nu mai era potrivit să continue slujirea de predicator itinerant. Era vremea să se concentreze pe viața bisericii sale și a comunității în care a slujea. El nu a delegat această sarcină diaconilor sau altor slujitori ai bisericii, ci a rămas la Londra pentru a-și îndeplini datoria.


2. Ajustând tot ce este ne­cesar pentru a continua cât mai mult timp slujirea


Epidemia de holeră din zona Broad Street, din 1854, s-a manifestat în august–septembrie 1954, însă efectele ei au continuat săptămâni și luni de-a rândul. Cartierul în care se afla biserica pe care o slujea Spurgeon nu a intrat în carantină, așa că ei au continuat să se întâlnească pe parcursul acelor luni. Interesant este că nu ne-a rămas nici o consemnare a predicilor lui Spurgeon din acele zile.5 Pesemne că epidemia a forțat congregația să-și ajusteze unele dintre practicile anterioare, inclusiv transcrierea predicilor. În plus, Spurgeon a fost probabil prea ocupat în acele zile pentru a-și pregăti predicile pentru publicare.

Cu toate acestea, știm că adunarea a continuat să se întâlnească în acele zile, deoarece registrele bisericii conțin transcrieri și procese verbale ale ședințelor congregaționale desfășurate pe tot parcursul toamnei anului 1854. Din aceste registre aflăm că, în ciuda tuturor cerințelor suplimentare pentru lucrarea pastorală generate de epidemie, Spurgeon și slujitorii bisericii lui au continuat să primească noi membri, să-i caute pe cei mai inactivi, să sărbătorească Cina Domnului și să practice toate celelalte activități normale ale unei biserici. Privind retrospectiv, putem observa că, în special în această perioadă, când știrile despre pericolele mortale au răvășit orașul, Spurgeon a descoperit că londonezii deveniseră mai receptivi la Evanghelie.

Dacă există vreodată un moment în care mintea se sensibilează, este momentul în care moartea bate la ușă. Îmi aduc aminte de vremea când am început slujirea la Londra, cum oamenii ascultau cu nesaț Evanghelia, pentru că holera răspândea groaza. Atunci au fost scuturați bine.6 

Putem spune acum că Spurgeon nu s-a limitat la a‑și mobiliza biserica în toiul epidemiei, dar a văzut în adunările bisericii ocazii extrem de binevenite pentru Evanghelie și a vestit Evanghelia cu îndrăzneală.

Păstorii și lucrătorii trebuie să acționeze cu înțelepciune când vine vorba de adunările bisericii, mai ales atunci când sănătatea și viața oamenilor sunt în joc. Cu siguranță, trebuie făcute ajustări și acordată prioritate doar celor mai importante aspecte ale adunărilor noastre. Dar atunci când astfel de adunări se pot ține în continuare, păstorii trebui să realizeze că ele devin ocazii extraordinare pentru predicarea Evangheliei celor care caută cu disperare speranța.


3. Vizitând bolnavii


În calitate de păstor, Spurgeon nu numai că a continuat să-și adune biserica, dar și-a pus la dispoziția bisericii întreaga săptămână, lucrând neobosit pentru a-i vizita pe cei bolnavi, pe muribunzi și pe cei îndurerați.

În anul 1854, când abia ajunsesem la Londra de 12 luni, cartierul în care am slujit a fost străbătut de holera asiatică, iar adunarea mea era bântuită de suferință. Familie după familie m-au chemat la căpătâiul celor suferinzi și pe moarte și aproape în fiecare zi am fost nevoit să vizitez cimitirul.7

În timpul vizitelor, Spurgeon s-a rugat cu cei bolnavi, iar celor îndurerați le-a redeșteptat speranța Evangheliei. Dar mai mult decât a prezenta cuvântul evanghelic, prezența lui transmitea ceva din mângâierea lui Dumnezeu Însuși pentru copiii Săi. Deși aceste vizite erau adeseori înfricoșătoare și pline de durere, ele prilejuiau și momente înălțătoare dătătoare de credință și
de bucurie.

Doar ce ajunsesem acasă și am fost rechemat la datorie; de data asta, să vizitez o tânără credincioasă. Era la capătul puterilor, aproape dincolo, dar avea o perspectivă clară, o lumină foarte clară în față. Cânta – deși era pe moare – și vorbea cu cei din jurul ei, cerându-le fraților și surorilor ei să o urmeze în Rai, luându-și la revedere de la tatăl ei și zâmbind tot timpul ca și cum ar fi fost ziua nunții ei. Era fericită și binecuvântată.8


4. Folosind orice ocazie evanghelistică


Spurgeon nu s-a limitat doar la vizitarea membrilor congregației sale, ci era dispus să viziteze „persoane din toate categoriile sociale și de toate religiile”.

Mergând toată ziua și, uneori, toată noaptea din casă în casă și văzând stingându-se lângă noi, deopotrivă, bărbați și femei, oh, câtă bucurie mi-a fost dat să-mi vadă ochii! Când multora le era groază să intre în casele oamenilor ca nu cumva să fie și ei atinși de boala mortală, noi, cei care nu ne înfricoșasem de astfel de lucruri, am fost ascultați cu mare bucurie când am vorbit despre Hristos și despre lucrurile de Sus.9 

La un moment dat, Spurgeon a fost chemat, la ora trei dimineața, să viziteze un muribund. Surprinzător, nu era vorba despre un creștin, ci despre altcineva, o persoană care îl dușmănise:

Omul acela, în timpul vieții sale, nu a făcut decât să mă dușmănească. Mă acuzase de multe ori în public că aș fi ipocrit. Și cu toate acestea, acum când era atins de săgețile morții, a solicitat prezența și sfatul meu, simțind fără îndoială în inima lui că sunt un slujitor al lui Dumnezeu, chiar dacă n-ar fi recunoscut cu gura lui așa ceva.10

Spurgeon n-a stat pe gânduri, ci a plecat imediat, dar până să ajungă, nu se mai putea face nimic cu acel om.

Am stat lângă el și i-am spus câteva vorbe, dar nu mi-a răspuns. Am continuat să-i vorbesc; dar starea de slabă conștiență pe care o avea nu era decât presimțirea groazei, amestecată cu amenințarea apropiatei morți. Curând, chiar și asta s-a stins, pentru că simțurile l-au lăsat, și am stat acolo câteva minute, suspinând alături de sărmana femeie care-l veghease și lipsit de orice speranță legată de sufletul lui.11 

Nu orice ocazie evanghelistică conduce spre convertiri dramatice. Dar în perioadele în care boala este la putere, pot apărea ocazii surprinzătoare. De aceea este bine să folosiți orice ocazii vi se ivesc pentru a vesti Evanghelia celor care aflați în suferință.


5. Încredințându-vă viața lui Dumnezeu


Consacrându-se pe de-a-ntregul aces­tei lucrări pastorale, Spurgeon s-a trezit curând epuizat fizic și psihic. Și nu era doar atât, dar începuse să se teamă pentru propria viață, simțindu-se amenințat și el de moarte. Totuși, pe fondul temerilor sale, a învățat să se încreadă în Dumnezeu și să-I recunoască credincioșia promisă.

La început, m-am aruncat cu ardoare tinerească vizitării bolnavilor și am fost chemat din toate colțurile districtului de către persoane din toate categoriile și religiile; dar, în curând, am obosit trupește și m‑am simțit rău cu inima. Prietenii mei cădeau unul câte unul fapt ce mă făcea să simt sau să mă imaginez îmbolnăvindu‑mă la fel ca toți cei din jurul meu. Puțin mai multă muncă și plânsul m-ar fi doborât printre ceilalți. Am simțit că povara mea este mai grea decât aș putea suporta și eram gata să mă prăbușesc sub ea.

Mă întorceam îndurerat acasă de la o înmormântare, când – Dumnezeu pusese la cale asta –  curiozitatea m-a determinat să citesc o hârtie care se afla agățată la fereastra unui cizmar de pe Great Dover Road. Nu arăta ca un anunț oficial, nu era nici avertizare de carantină, pentru că erau scrise de mână, cu îndrăzneală, cu litere îngroșate, aceste cuvinte: 

Pentru că zici: „Domnul este locul meu de adăpost” și faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău. (Psalmul 91. 9–10)

Efectul asupra inimii mele a fost imediat. Credința mea și-a însușit pasajul ca fiind al ei. M-am simțit în siguranță, reîmprospătat, îmbătat de nemurire. Am continuat cu vizitele mele la cei pe moarte, într-un spirit calm și pașnic. Nu am simțit nici o teamă de rău și nu am suferit nici un rău. Recunosc Providența care l-a făcut pe meș­te­șugarul acela să pună aceste cuvinte la fereastra lui și Îi sunt recunoscător; și în amintirea puterii Sale minunate, Îi aduc adorare Domnului Dumnezeul meu.12

Aici, Spurgeon nu promite că nici un creștin nu va muri vreodată de boală. Mai degrabă, creștinul „nu are niciun motiv să se teamă [de boală], fiindcă, prin moarte, el nu are nimic de pierdut, ci doar de câștigat”.13

Încă o dată, păstorii trebuie să lucreze cu înțelepciune și să ia măsurile de precauție adecvate în timp ce îi vizitează pe suferinzi. În același timp, siguranța noastră ultimă nu stă în aceste precauții, ci trebuie să fie în Dumnezeu. Pe măsură ce ne încredințăm viața lui Dumnezeu și ne îndeplinim cu credință responsabilitățile, avem ocazia să arătăm speranță și pace în preajma morții.


Concluzie


În multe privințe, atitudinea lui Spurgeon în timpul holerei din 1854 urmează, cu fiecare ocazie, modelul slujirii pastorale normale. Păstorii trebuie să stea alături de credincioșii lor, să coordoneze biserica, să aibă grijă de cei care suferă, să fie credincioși în evanghelizare și să mențină, prin toate acestea, încrederea în Dumnezeu. Principala diferență în timpul unei epidemii, este că realitatea suferinței și a morții este enorm de mult accentuată. Prin urmare, lucrarea devine mai intensă și mai urgentă, iar ocaziile pentru Evanghelie se înmulțesc. 

Întrucât păstorii și slujitorii bisericilor caută sau pregătesc un mod de acțiune imediat, în pandemia coronavirusului din aceste zile există multe activități și solicitări în plan practic și logistic. Dar miezul slujirii noastre rămâne același: Predicați Evanghelia! 

Vorbind, în 1866, în timpul altei epidemii de holeră, Spurgeon a dat această sarcină păstorilor și tuturor creștinilor implicați în slujire:

Astăzi, din nou, este vremea slujirii; astăzi este vremea potrivită pentru toți cei care iubiți sufletele. Poate vezi oameni speriați peste măsură, mai mult decât s‑ar cuveni; nu uita, ai ocazia să le faci bine. Ai leacul Galaadului (Ieremia 46:11); când rănile lor deschise supurează, picură-l pe ele. Îl cunoști pe Cel care a murit pentru a salva; spune-le despre El. Înalță Crucea Lui în fața ochilor lor. Spune-le că Dumnezeu S‑a făcut om pentru ca omul să fie ridicat la Dumnezeu. Povestește-le despre Calvar și despre patimile Lui, despre strigătele și transpirația Lui de sânge. Spune-le despre Isus atârnat pe cruce pentru a salva păcătoșii. Spune-le că „privind către Cel Răstignit, primești viață”14.

Spune-le că El este capabil să-i mântuie pe toți cei care vin la Dumnezeu prin El. Spune-le că El este capabil să salveze chiar și în al 11‑lea ceas și să spună tâlharului muribund: „Azi vei fi cu Mine în Rai”.15


Geoff Chang este pastor asociat la Biserica Baptistă Hinson din Portland, Oregon, și lucrează la o teză de doctorat despre Spurgeon la Seminarul Teologic Baptist Midwestern. Articolul a apărut pe site-ul Centrului Spurgeon din cadrul școlii teologice sus‑amintite.


Note:

  1. Charles Haddon Spurgeon (1834–1892), cele­bru predicator baptist londonez, supranumit „prin­­țul predicatorilor”
  2. Vezi Însemnări, 6; Predici, 290
  3. Autobiografie, 1:372
  4. Fenland sau Fens, o regiune de șes din estul Angliei (n.red.)
  5. În arhive figurează doar trei predici din acel an: două din decembrie și una din noiembrie 1854. 
  6. Autobiografie, 1:371
  7. Ibid.
  8. Ibid., 373
  9. Ibid., 371
  10. Ibid., 373
  11. Ibid.
  12. Ibid., 371–372
  13. Ibid., 371
  14. „There Is Life for a Look At the Crucified One” este titlul unui imn creștin cunoscut și la noi, „Cel ce cu credință-a privit la Isus”, text: A.M. Hull, muzica: E.G. Taylor (n.red.).
  15. Autobiografie, 371