Explicații biblice 28 iulie

Data: 28 iulie

Text: Ioan 12:37-50

Verset de aur: Marcu 14:49b

Tema: Profețiile Sfintei Scripturi

Ideea: Credinciosul ar trebui să fie preocupat în mod special de identificarea și înțelegerea acelor profeții din Scriptură care Îl au în atenție pe Domnul Isus Hristos.

Scopul: Să ne ajute să înțelegem modul în care poate fi înțeleasă o profeție biblică în contextul în care a fost ea făcută și în contextul în care ea și-a găsit împlinirea.

Explicații contextuale 

Genul profetic acoperă o parte considerabilă din Vechiul Testament. De fapt, canonul Vechiului Testament (Tanakh) era organizat în trei părți majore, diviziuni cunoscute în vremea lui Isus (Luca 24:44) ca: Legea (Torah, adică primele cinci cărți de la Genesa la Deuteronom), Profeții (Neviim) și Psalmii (sau Scrierile, Ketuvim – secțiune ce cuprinde cărțile poetice ale Psalmilor, Proverbele și Iov; apoi cele cinci suluri: Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile lui Ieremia, Eclesiastul și Estera; dar aici sunt incluse și alte cărți: Daniel, Ezra-Neemia, 1 și 2 Cronici). Secțiunea Profeților era, la rândul ei, împărțită în două: Profeții timpurii (Neviim Rishonim), ceea ce noi am numi cărți istorice (Iosua, Judecători, 1 și 2 Samuel, 1 și 2 Împărați); și Profeții târzii (Neviim Aharonim), parte din ceea ce noi numim cărțile profeților mari (Isaia, Ieremia, Ezechiel) și ale profeților mici (de la Osea la Maleahi).

În accepțiunea generală a cititorilor Bibliei, profețiile au de-a face cu anunțarea evenimentelor viitoare. Totuși, inclusiv împărțirea cărților din canonul Vechiului Testament poate indica faptul că rolul profețiilor nu este în mod primordial acela de a prevesti viitorul, ci de a scoate în evidență mesajul deja cunoscut al lui Dumnezeu către poporul Său. Acest aspect este evident în cazul cărților Iosua, Judecători, 1 și 2 Samuel, 1 și 2 Împărați. Intervențiile profeților predicatori ca Ilie și Elisei (sau ale altor profeți) sunt restrânse, în comparație cu mesajul de ansamblu al cărților amintite. Într-adevăr, cărțile profeților târzii (incluzând aici și cartea profetului Daniel) au o aplecare evidentă asupra evenimentelor viitoare. Dar și aici anunțarea evenimentelor din viitor este secundară, în comparație cu importanța întoarcerii la Dumnezeu în baza mesajului care fusese făcut cunoscut în trecut (cel mai adesea în Torah), iar acum este reamintit de profeți în diferite generații.

În perioada dintre testamente s-a dezvoltat o așteptare mesianică de intensitate oscilantă, ce s-a întins până în secolul I după Hristos și chiar până în secolul al II-lea. După învierea Domnului Isus, apostolii și Biserica au învățat să acorde o atenție sporită profețiilor Vechiului Testament în legatură cu persoana lui Isus ca Mesia. Există convingerea că mesianitatea și autoritatea lui Isus pot fi demonstrate biblic. De aceea, drept exemplu, evanghelistul Matei preferă expresia: „Ca să se împlinească ce fusese vestit prin profeul care zice…” Mai mult, potrivit cuvântării apostolului Petru la Cincizecime, întemeierea Bisericii începe de la împlinirea unor profeții din Vechiul Testament: profeția lui Ioel (Ioel 2:28-31/Fatele 2:17-21), numit specific de Petru profet (Faptele 2:16) și profeția lui David (Psalmul 16:8-11/Faptele 2:25-28), numit și el de Petru profet (Faptele 2:30). Trebuie spus că textul Noului Testament se ocupă mai mult cu identificarea modului în care s-au împlinit profețiile Vechiului Testament referitoare la Isus și se ocupă mai puțin cu prezentarea profețiilor despre viitor (de pildă Matei capitolul 24 sau Apocalipsa).

Cel de-al patrulea evanghelist este și el interesat să coreleze anumite profeții ale Vechiului Testament cu viața Domnului Isus. Textul nostru aduce în atenție conexiunea dintre textul cărții profetului Isaia și Domnul Isus. În cuprinsul Evangheliei după Ioan, evanghelistul poate sugera împliniri directe ale unei profeții, așa cum este cazul în textul nostru, sau poate recurge la aluzii sau, altfel spus, conexiuni tematice (de exemplu tema lumii și a slavei dezvoltată în Evanghelia după Ioan în diferite pasaje rezidă în textul lui Isaia – vezi Ioan 1:4-5, 7-9; 2:11; 3:19-21 / Isaia 9:1; 42:6; 49:6; 60:1, 3). 

Explicații exegetice

Așadar, textul din Ioan 12:38 corespunde cu Isaia 53:1; Ioan 12:40 corespunde cu Isaia 6:9-10; iar Ioan 12:41 corespunde cu Isaia 6:1.

Evanghelistul dezvăluie problema ascultătorilor lui Isus (mulțimile, în mare parte locuitorii Ierusalimului, sau opozanții lui Isus, numiți „iudeii”): necredința (Ioan 12:37). În ciuda semnelor făcute de Isus (vezi Ioan 2:23, 3:2, 7:31, 9:16, 11:47, 12:18) ei erau incapabili să creadă. Necredința nu se datora lipsei de evidențe sau unui eșec din partea lui Isus. Cauza era de factură spirituală. Profetul Isaia a anunțat această stare de împietrire spirituală a poporului evreu (Isaia 53:1). Profeția lui Isaia este menționată și de apostolul Pavel în Romani 10:16). Evanghelistul Ioan dorește să fie cât mai explicit posibil (Ioan 12:39) și de aceea revine (în versetul 40) cu o altă profeție din Isaia 6:9-10. În cazul acesta, Ioan urmează aceeași linie de interpretare pe care o găsim și în Evanghelia după Matei 13:14, atunci când Domnul Isus aseamănă situația ascultătorilor Săi cu profeția lui Isaia. Și în Isaia, și în Ioan, și în Matei, imaginea este aceea a unei judecăți venite din partea lui Dumnezeu ca rezultat al necredinței. În cazul Evangheliei după Matei, lucrurile sunt acutizate de faptul că Isus este acuzat că lucrează cu forțele întunericului (Matei 12:24). Și în Evanghelia după Ioan, Isus va fi acuzat mai târziu că ar fi sub influență demonică (Ioan 7:20; 8:48, 52; 10:10). Ioan demonstrează că aceste acuzații sunt nefondate. După cum Isaia a văzut slava Domnului (Isaia 6:1/Ioan 12:41), la fel el, ca martor ocular, a văzut slava lui Isus ca Dumnezeu (Ioan 21:24). Mai mult, se pare că textul sugerează că Isaia L-ar fi văzut în Templu (Isaia 6:1-13) de fapt pe Isus, Cuvântul înainte de întrupare (Ioan 1:1-5). Evanghelistul Ioan nu a fost singurul care a devenit conștient de slava lui Isus (Ioan 1:14; 2:11; 11:40); chiar unii dintre liderii religioși (Ioan 12:42) au crezut în Isus, probabil recunoscând slava Lui (de exemplu Nicodim și Iosif din Arimatea). Problema lor nu era lipsa credinței, ci lipsa mărturiei (Ioan 12:42). În concepția evanghelistului, și probabil a bisericii, incapacitatea de a mărturisi era și ea condamnabilă. Cauza? Tot de factură spirituală (Ioan 12:43). 

Urmează o cuvântare de mustrare din partea lui Isus, mustrare pe care Ioan o asociază cu profețiile lui Isaia (vezi Isaia 6). Accentele predicii Domnului Isus pot fi regăsite cu ușurință și la Isaia: credința, trimiterea, a-L vedea pe Dumnezeu, a vedea și a nu vedea împreună cu un alt contrast lumină-întuneric. Domnul Isus încheie mesajul în mod interesant, referindu-se la relația Lui cu Dumnezeu ca Tată. Dincolo de asemănarea dintre mesajul profetic al lui Isaia și mesajul Domnului Isus, trebuie subliniată diferența fundamentală: Isaia L-a văzut pe Dumnezeu în calitate de profet, în timp ce Domnul Isus este Fiul lui Dumnzeu, co-etern și co-egal cu Dumnezeu Tatăl. Din această poziție, Isus nu poate fi nesocotit (Ioan 12:48); nici Dumnezeu nu poate fi nesocotit! Isus a vorbit ceea ce I-a poruncit Dumnezeu Tatăl și cum I-a poruncit Dumnezeu Tatăl (Ioan 12:49). Ultimele cuvinte ale Domnului Isus demonstrează compasiune. El știe că mesajul Lui poate aduce viață veșnică în ascultători (Ioan 12:50a), pentru că este mesajul lui Dumnezeu. De aceea, Isus este total fidel mesajului primit de la Dumnezeu Tatăl, pentru ca acest mesaj să producă într-adevăr viață veșnică (Ioan 12:50b).

Aplicații practice 

  1. 1.Isaia, dar și Ioan, au pus un mare accent pe slava lui Dumnezeu. Preocuparea credinciosului în viața de zi cu zi, la momentul interacțiunii cu Scriptura, în raport cu oamenii și cu Domnul, ar trebui să fie conștientizarea slavei lui Dumnezeu.
  2. 2.Ar fi nimerit exercițiul citirii Scripturii pentru a descoperi cât mai mult persoana Domnului Isus, dar și pentru a vedea cum L-au descoperit alți oameni pe Isus în Scripturi.
  3. 3.Recitind predica lui Isus, poate reușim să înțelegem mai bine rostul mesajului Scripturii pentru credincioși și necredincioși, de ce este importantă Evanghelia și cum poate produce acest mesaj în ascultători viața veșnică. În ciuda profeției lui Isaia (din capitolul 6), care se focalizează pe un mesaj care omul necredincios nu-l poate înțelege, un mesaj al judecății lui Dumnezeu, Domnul Isus are în cele din urmă un mesaj de speranță.

Sugestii practice

Atunci când într-un text întâlnești o profeție citată explicit sau indicată în mod explicit, caută să îi înțelegi sensul în contextul în care a fost ea făcută. De pildă, dacă întâlnim în Noul Testament o profeție din cartea profetului Isaia, atunci, pentru a înțelege corect profeția și utilizarea ei în Noul Testament, trebuie să înțelegem contextul în care Isaia a prezentat inițial profeția.

Reține că scopul profețiilor nu este acela de a ne face curioși față de viitor, ci de a ne face atenți la mesajul lui Dumnezeu, care deja a fost făcut cunoscut în repetate rânduri.

Întrebări pentru discuții 

Nu există o fascinație prea mare pentru profeții? Sau, altfel spus, nu există o fascinație prea mare pentru profețiile extrabiblice în detrimentul profețiilor biblice?

Ar trebui să fim mai interesați de profețiile care prezintă viitorul, sfârșitul lumii, revenirea Domnului sau ar trebui să fim mai interesați de identificarea și înțelegerea profețiilor împlinite deja în persoana și lucrarea Domnului Isus Hristos?

Care este deosebirea dintre profețiile biblice și superstiție?

Dr. Teodor-Ioan Colda

Biserica Creștină Baptisă „Golgota” București, 


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.