0

Explicații biblice 20 ianuarie

Data: 20 ianuarie 2019

Titlul lecției: Ziua Domnului

Text: Psalmul 133

Verset de aur: Psalm 84:10

Ideea centrală: Scriptura ne învață că este voia lui Dumnezeu ca oamenii să pună deoparte o zi a săptămânii în care să se închine și să se odihnească.

Scop: Să ne ajute să ne disciplinăm în a avea o zi de odihnă și de închinare personală și în cadrul comunității de credincioși.

Explicații contextuale și exegetice: 

Psalmul 133 este unul din cei patru psalmi atribuiți lui David între cei 15 din seria ‘cântărilor treptelor’ (120-134), ce erau folosiți de pelerinii care se îndreptau spre Ierusalim pentru una din cele trei mari sărbărtori cu pelerinaj din Vechiul Testament: Paştele (Numeri 28,16), sărbătoarea secerişuluisărbătoarea săptămânilor (primele roade) sau Cincizecimea (Exod 23,16; 34,22; Numeri 28,26; Fapte 2,1) și sărbătoarea corturilor (Exod 23,16; Levitic 23,34; Numeri 29,12). 

Nu știm cu exactitate când anume a compus David psalmul, însă mai mulți oameni ai Bibliei sugerează că o perioadă probabilă este aceea în care David a fost recunoscut ca împărat de toate triburile lui Israel, punând capăt astfel câtorva ani de diviziune în cadrul națiunii (2 Sam. 5:1; 1 Cron. 12: 38-40).  

Evreii cântau psalmul 133 pentru a-și exprima bucuria închinării împreună la templu, unde Dumnezeu promisese să îi întâlnească; ei sărbătoreau abundența binecuvântărilor primite de la Domnul și unitatea credincioșilor în închinare. 

În versetul 1, David are o exclamație entuziasmantă despre unitatea fraților (sensul cuvântului nu este de frați de sânge, ci de persoane legate prin harul lui Dumnezeu): este bună și plăcută. Este bună deoarece asta Își dorește Dumnezeu de la copiii Săi (Ioan 17:20-23; Efes. 1:9, 10). Este plăcută pentru că face viața împreună că popor al lui Dumnezeu minunată, plină de satisfacții. Ambele descrieri sunt înțelese atunci când ne gândim la varietatea celor care se strângeau la închinare: preoți, leviți și credincioși obișnuiți, bogați și săraci, evrei din Palestina și evrei din diaspora; era ceva cu totul special. Oameni care se revedeau cu unii pe care îi întâlniseră cu ocazia altor pelerinage la Ierusalim sau pe unii pe care tocmai îi întâlniseră; împărtășeau experiențe deosebite cu Dumnezeu, provocările prin care au trecut, purtarea de grijă  a lui Dumnezeu; entuziasmul și bucuria lor creșteau pe măsură ce se apropiau de Ierusalim. Odată ajunși acolo, sărbătoarea era în toi – toți erau una în închinare, un popor care declara domnia lui Dumnezeu între ei.

În versetele 2 și 3, David folosește două comparații pentru a explica de ce este așa de specială experiența aceea; în versetul 2, el face aluzie la sfințirea lui Aaron, pe care o vedem descrisă în Levitic 8; uleiul prețios era turnat din abundență pe capul lui Aaron (și a tuturor marilor preoți), spre deosebire de sfințirea preoților obișnuiți, care erau mai degrabă stropiți cu undelemn. Unii comentatori ai Scripturii văd în acest pasaj o prefiguare a revărsării Duhului Sfânt asupra celor ce se pun deoparte pentru Domnul; de asemenea, a fost sugerată și imaginea pieptarului pe care erau numele celor 12 seminții ale lui Israel – uleiul sfânt curgea pe pieptar și indica ideea unității evreilor în punerea lor deoparte pentru Domnul.

În versetul al treilea, David compară părtășia credincioșilor cu roua care ar coborî de pe muntele Hermonului spre Ierusalim; există o dificultate ‘tehnică’ având în vedere că sunt peste 150 de km – unii comentatori ai Scripturii au sugerat că aceasta este fie o figură de stil, fie că, într-adevăr, curenții de aer rece ar coborî către Ierusalim și chiar ar produce o mult-așteptată și foarte necesară rouă. Oricum, imaginea este aceea a binecuvântării, a vieții, a prospețimii – lucruri menționate direct și la finalul versetului. După cum ar fi un miracol ca roua să ‘coboare’ pe o așa distanță, la fel și părtășia credincioșilor este un miracol al harului divin spre folosul tuturor sfinților (Efes. 2:11-22).    

Cum vin toate binecuvântările? Domnul este Cel care le dă (Lev. 25:31; Deut. 28:8), lucru afirmat clar și de Iacov în Noul Testament (Iac. 1:17). 

Aplicații: 

1) În vechiul legământ, sabatul, a șaptea zi a săptămânii era pusă deoparte pentru închinare și odihnă (Exod 20:8-11); aceasta era o zi ‚cu adunare sfântă’ (Lev. 23:3). În Noul Legământ, ‚ziua Domnului’ a devenit duminica, adică prima zi a săptămânii, deoarece: Domnul Isus a înviat în prima zi după sabat (Marcu 16:9), Duhul Sfânt a fost revărsat în prima zi după sabat (Fapte 2:1-4) și primii creștini se întâlneau la închinare în prima zi după sabat – duminica (Fapte 20:7; 1 Cor. 16:2).

2) Un aspect interesant în privește tema aceasta este și cel lingvistic; limba română a păstrat denumirea zilelor după tiparul celei latine în cazul a șase zile: luni – dies Lunae (ziua Lunii); marți – ‚dies Martis’ (ziua lui Marte); miercuri – ‚dies Mercurii’ (ziua lui Mercur) etc; singura zi care face excepție este duminica, ce nu urmează tiparul latin ‚dies Solis’ (ziua soarelui), ci reflectă influența creștină, provenind din ‚dies Dominus’ (ziua Domnului). Lucrul acesta nu se întâmplă și în limba engleză, care păstrează ethosul latin și în privința numelui zilei de duminică: Sunday (sun – soare, day – zi, adică ‚ziua soarelui’). 

3) Duminica a fost declarată zi de odihnă, liberă pentru ca să se închine creștinii, în martie 321, când împăratul Constantin a dat un edict prin care cerea ca magistrații și oamenii din orașe să se odihnească, neimpunând această prevedere și în cazul celor care se ocupau mai ales de agricultură pe plaiurile imperiului. La Conciliul de la Laodicea (363) duminica a fost impusă ca zi de închinare tuturor, inclusiv evreilor. 

Probabil că datarea atât de târzie a stabilirii a dumincii ca zi de închinare și odihnă are de-a face cu faptul că, până atunci creștinii nu puteau influența organizarea administrativă a imperiului; acest lucru nu înseamnă că ei nu puneau deoparte un timp sau o zi (pentru robi era practic imposibil dacă stăpânii erau păgâni) pentru închinare și odihnă. 

Oricum, lucrul acesta este în spiritul a ceea ce apostolul Pavel afirmă în Rom. 14:5, 6 și Col. 2:16, 17 – în Noul Legământ importantă este punerea deoparte a tuturor zilelor pentru Domnul; ideal este ca prima zi a săptămânii să fie pusă deoparte pentru Domnul, însă într-un context majoritar musulman de pildă, ziua de închinare poate fi și vinerea sau sâmbăta (sunt diferențe între musulmani în ce privește ‚ziua sfântă’). 

4) Ziua Domnului este așadar o zi pusă deoparte pentru revigorare spirituală și fizică; o zi în care credincioșii se întâlnesc pentru a avea părtășie în prezența Domnului, au rugăciune în familie, pot face vizite la spital, se odihnesc, petrec un timp de calitate cu familia. 

În ultimii ani, ritmul tot mai accelerat al vieții, presiunile din direcția locului de muncă, a dorinței de a avea tot mai multe resurse materiale la îndemână, lipsa unui echilibru în viața personală și de familie (foarte multă muncă etc) au dus la tratarea duminicii ca o zi aproape exclusiv de odihnă; participarea la întâlnirile poporului Domnului nu mai este tratată cu seriozitate – ‚a locui împreună’ cu ceilalți credincioși nu mai este ‚plăcut și dulce’. 

Sugestii practice:

1) Citește articolul pe tema aceasta din Mărturisirea de Credință a Cultului Creștin Baptist.

2) Analizează-ți programul și identifică îndeletnicirile din timpul săptămânii care nu îți permit să lași duminica liberă pentru a te închina și odihni.

3) Citește toate pasajele din Scriptură care se referă la ziua de odihnă și închinare și extrage 5-7 principii pentru tine și familia ta.

Întrebări pentru discuții: 

  1. 1.De ce nu mai suntem entuziasmați de părtășia cu frații și cu surorile?
  2. 2.Ce pierdem dacă nu sărbătorim ziua Domnul cum se cuvine? 
  3. 3.Ce măsuri concrete putem lua pentru ca duminica să fie într-adevăr o zi de închinare și odihnă? 

Sorin Bădrăgan, pastor, Biserica Creștină Baptistă Providența, București 

Revista Crestinul Azi

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.