Explicații biblice 2 decembrie

Data: 02 decembrie

Tema: Respingerea inițială de către Israel a neprihănirii oferite de Dumnezeu

Text: Romani 9:1-10:21

Verset de aur: Romani 9:30-31

Ideea centrală: Dumnezeu în suveranitatea Sa a ales să accepte ne-evreii la mântuire împreună cu aceia dintre israeliții care L-au primit pe Hristos.

Explicații contextuale și exegetice:

Tranziția de la finalul capitolului 8 la începutul capitolului 9 din Romani este una bruscă, aducând o schimbare drastică în tonul folosit de apostolul Pavel. El trece de la starea înălțătoare a vieții biruitoare trăite prin Duhul la apăsarea și tristețea pe care le simte datorită stării de păcat și condamnare în care trăiau conaționalii săi israeliți. Dragostea pentru ei și dorința ca ei să fie mântuiți erau atât de intense, încât Pavel era gata să accepte propria condamnare dacă aceasta le-ar fi dăruit salvarea. Durerea lui Pavel era intensificată și de faptul că Israel a avut privilegii deosebite, culminând cu venirea lui Hristos în această națiune, dar aceste privilegii au fost nefolosite de ei. De fapt, aceste privilegii ar fi putut fi folosite ca bază a unui „reproș” adus lui Dumnezeu, iar Pavel, anticipând această posibilă stare de fapt, trece la o „apărare” a caracterului lui Dumnezeu. Această abordare se numește teodicee, adică o prezentare argumentată a dreptății lui Dumnezeu. Ar trebui să remarcăm faptul că întreaga argumentare paulină despre caracterul drept și sfânt al lui Dumnezeu este strâns legată de alegerea pe care Dumnezeu a făcut-o spre mântuirea celor ce vor crede. Israelul a fost respins iar neamurile au avut parte de mântuire, pentru că așa a ales Dumnezeu în suveranitatea Sa. Problemele care rezultă din această alegere suverană sunt abordate în capitolul 9 din Romani.

Prima desfășurare de argumente (9:6-13) are în centrul ei credincioșia lui Dumnezeu ca răspuns la obiecția celor care ar fi spus că, dacă israeliții nu sunt mântuiți, Dumnezeu ar fi dat greș. Pavel începe prin a arăta că simpla apartenență genetică israelită nu este suficientă pentru mântuire (9:6-7). El ilustrează principiul alegerii divine folosind exemplul lui Isaac și Ismael: deși Ismael era descendentul lui Avraam, Dumnezeu l-a ales pe Isaac, ba chiar a condus în mod suveran evenimentele făcând nașterea lui Isaac posibilă în ciuda piedicilor de netrecut care opreau această naștere. Deci, nu simpla descendență din Avraam a fost avută în vedere, ci și promisiunea și alegerea lui Dumnezeu. Principiul alegerii este din nou ilustrat prin cazul lui Iacov și Esau. Deși aceștia erau frați gemeni, Dumnezeu l-a „iubit” (adică l-a preferat) pe Iacov și nu pe Esau. În acest al doilea caz trebuie să fim atenți la faptul că Pavel folosește un limbaj juridic, așa cum se regăsește în unele documente ale vremii, în care „dragostea” și „ura” nu sunt folosite în sens propriu sau absolut (ca în Luca 14:26), ci reflectă preferința lui Dumnezeu pentru unul din cei doi gemeni, ca urmaș al promisiunilor Sale. Deci, Dumnezeu nu a dat greș în acest caz, ci și-a exprimat voia Sa suverană, care s-a și împlinit.

A doua desfășurare de argumente (9:14-18) are de a face cu respingerea obiecției legate de „nedreptatea” lui Dumnezeu în faptul că El își exprimă dreptul de a alege. Aici trebuie să observăm exclamația lui Pavel: „nicidecum!” Adică, Dumnezeu nu poate fi în niciun caz acuzat de nedreptate. El este Dumnezeu, perfect în caracterul Său și în lucrarea Sa, și El nu greșește și nu procedează nedrept. Cazul ilustrativ al lui faraon este folosit aici: deși merita să fie lovit imediat, Dumnezeu l-a îngăduit totuși, iar inima lui faraon a fost într-adevăr împietrită de Dumnezeu, dar să nu uităm că faraon și-a împietrit el însuși inima, așa încât putem vedea că Dumnezeu nu este nedrept nici în acest caz.

În a treia desfășurare de argumente se continuă teodiceea dreptății lui Dumnezeu ca anticipare a unei alte întrebări „supărate”: de ce ar trebui să fie omul responsabil, dacă Dumnezeu este Cel care face alegerea? Răspunsul lui Pavel are de a face cu faptul că noi nu avem competența de a-I reproșa ceva lui Dumnezeu, aceasta fiind o atitudine nepotrivită și cu totul necuvenită. Vasul de lut nu îl poate trage la răspundere pe olar, iar în relație cu Dumnezeu, El este olarul. Dumnezeu nu este în niciun fel supus judecății noastre, ci noi suntem în totul supuși judecății Lui. În al doilea rând, Dumnezeu are propriile Sale scopuri, care uneori nu pot fi înțelese de noi. În cele din urmă, Pavel menționează că această respingere a Israelului și alegerea neamurilor pentru mântuire a fost profețită în Scripturi (în v. 9:25-29 citează din Osea 2:23 și 1:10, precum și Isaia 10:22-23 și 1:9).

Ultima parte a capitolului este formată de pasajul din 9:30-33, în care Pavel se întreabă: „deci ce vom zice?” Cu alte cuvinte, el trece la soluția necesară prin care poți scăpa de dilema care a generat argumentațiile anterioare. Dacă până acum Pavel a prezentat cu o nuanță apologetică ideea suveranității lui Dumnezeu, acum el arată partea responsabilității umane care poate fi rezumată într-un singur cuvânt: credință! O imensă „piatră de poticnire” stă atât în calea evreilor cât și cea a neamurilor. Cei ce insistă să urmărească neprihănirea (sau justificarea) prin fapte se împiedică de această piatră spre pierzarea lor. Dar cei ce cred în Hristos ajung să fie justificați.

Dacă în capitolul 9 Pavel a vorbit despre suveranitatea lui Dumnezeu în respingerea Israelului și acceptarea neamurilor, în capitolul 10 el vorbește despre cealaltă față a monedei, anume, responsabilitatea umană în fața lui Dumnezeu. Ambele doctrine sunt prezentate în Sfânta Scriptură, deși uneori este dificil să le pui alături. Pavel începe acest capitol exprimându-și aceeași dorință ca la începutul cap. 9, ca israeliții să fie mântuiți. În prima parte (10:2-5), el observă că există mult zel din partea lor, iar noi am putea observa că uneori zelul lor pentru Dumnezeu ne face să ne rușinăm. Însă, zelul nu este întotdeauna o dovadă că persoana plină de râvnă cunoaște adevărul și exact aceasta era starea israeliților din vremea lui Pavel. În Hristos se regăsește finalitatea și scopul Legii, așa încât cei ce cred în El să fie mântuiți. În a doua parte a capitolului zece (10:6-13), Pavel argumentează că nu trebuie să complicăm calea mântuirii amestecând-o cu faptele merituoase. Ceea ce se cere pentru mântuire este credința, și mărturisirea cu gura a acestei credințe în Hristos ca Domn, credință în moartea și învierea Sa.

Aplicații

Creștinul experimentează nu numai sentimentul de bucurie și starea de biruință primite în urma mântuirii prin Hristos, ci și durerea și preocuparea sinceră pentru cei dragi care nu sunt mântuiți. Din această preocupare trebuie să rezulte o puternică mijlocire în rugăciune și dorința de a-L mărturisi pe Domnul în fața celor pierduți.

1. Preocupare pentru mântuirea celor apropiați. Avem poate multe ocazii în care petrecem anumite evenimente împreună cu rudele sau prietenii noștri, între care sunt și persoane nemântuite. Scopul nostru ar trebui să fie nu doar să ne bucurăm cu ei, să stăm la masă sau să lucrăm ceva împreună, ci să folosim ocaziile pentru a le comunica această preocupare pe care o avem pentru destinul lor etern. Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, în sufletul nostru există un sentiment de apăsare și îngrijorare pentru ei. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor iar noi trebuie să o folosim.

2. Concentrarea atenției asupra valorii mântuitoare a credinței. Biblia nu are niciun îndemn care să ne facă atenți asupra alegerii noastre ca indivizi, dar are o poruncă: să credem și să ne pocăim. Credința și pocăința sunt mâinile pe care păcătosul le întinde spre Dumnezeu pentru a primi în dar mântuirea.

3. Căutarea cunoașterii voii și a Cuvântului lui Dumnezeu ca bază a lucrării noastre. Ca și israeliții de altădată avem uneori râvnă pentru lucrarea Domnului, dar omitem să ajungem la o cunoaștere temeinică a învățăturilor lui Dumnezeu. Studiul atent al Scripturii și aplicarea ei corectă sunt mai importante decât faptele izvorâte din porniri și motivații omenești.

4. Înțelegerea corectă a relației dintre credință și fapte. Faptele nu pot câștiga mântuirea în niciun fel, dar ele pot demonstra calitatea de om mântuit. Trăirea morală și ajutorul dat celor în nevoie sunt rezultate ale transformării omului întors la Dumnezeu și nu condiții ale mântuirii. Mântuirea o obținem pe baza credinței în Hristos Domnul care a murit și a înviat pentru noi.

Sugestii practice:

1. Propune-ți să te rogi cu regularitate pentru câțiva dintre cei dragi care sunt nemântuiți. Cere ajutorul și călăuzirea Domnului ca să prinzi oportunitatea potrivită în care să le mărturisești Evanghelia.

2. Nu fi preocupat de gândul alegerii în sine, ci întreabă-te dacă ești un om credincios. Doar cel ce crede poate vorbi despre faptul că a fost ales de Dumnezeu din veșnicie.

3. Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru simplitatea modului în care a rânduit să fim mântuiți: credința. Apoi cere-I puterea de trăi în mod practic viața de credință în așa fel încât trăirea să reflecte statutul nou de copil al lui Dumnezeu.

Întrebări pentru discuții:

1. Poate oare un om mântuit să fie indiferent față de soarta eternă a celor nemântuiți? Avem noi dorința sinceră pentru salvarea lor?

2. Suntem noi deschiși spre a înțelege corect ambele adevăruri ale Scripturii: suveranitatea lui Dumnezeu și responsabilitatea umană? Am ajuns cumva la o abordare care dezechilibrează accentul biblic pus pe ambele aspecte?

3. Există lucrări în care am putea fi implicați și în care să investim mult timp, efort și resurse fără a înțelege motivul pentru care facem acele lucrări? Dacă da, cum putem corecta această situație?

Păstor Gelu Păcurar,

Biserica Baptistă Șega Arad


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.