Data: 11 noiembrie
Tema: Contrastele neprihănirii oferite de Dumnezeu
Text: Romani 5:1-21
Verset de aur: Romani 5:19
Ideea centrală: Între starea de har în care credinciosul a intrat în urma îndreptățirii prin credința în Isus Cristos și starea de condamnare în care se afla, datorită blestemului păcatului adamic, există o diferență ca de la cer la pământ. Doar înțelegând corect starea de păcat în care ne-am născut toți (ce eram în Adam), vom putea înțelege și aprecia starea de har în Cristos.
Explicații contextuale și exegetice:
În capitolul 4 din Romani, Pavel a folosit personalitatea lui Avraam, patriarhul poporului Israel, ca un argument solid în ce priveste neprihănirea care se obtine exclusiv prin credință (Sola Fide). Cu o logică de fier, Pavel evidențiază modul în care Avraam a fost considerat drept în ochii lui Dumnezeu prin credință, înainte de circumcizie și, mai ales, înainte de darea Legii. Motivul acestei argumentații este clar:- Avraam servește ca exemplu (prototip) al metodei divine de a justifica prin credință, fără vreo acțiune meritorie din partea omului, iar acest fapt este valabil atât pentru neamuri, cât și pentru evrei (v.22-25). Dar beneficiile și măreția justificării vor putea fi înțelese mai concret, abia în capitolul 5, numit și „capitolul comorilor din casa credinței”. Este capitolul în care Pavel, scoate rând pe rând, din tezaurul binecuvântărilor harului, giuvaier după giuvaier, făcându-l pe credincios să realizeze bogăția imensă pe care o deține în Cristos. Aceste binecuvântări vin în constrast cu statutul nostru anterior, când ne aflam într-o stare de ostilitate sau inamiciție cu Dumnezeu.
I. Binecuvântările justificării în contrast cu statutul de inamici ai lui Dumnezeu 5:1-11
1) Pacea cu Dumnezeu. Acesta nu este un sentiment subiectiv de liniște interioară (pacea lui Dumnezeu), ci realitatea obiectivă a îndepărtării vinovăției și, în consecință, a stării de ostilitate sau vrăjmășie între creatură și Creator. Odată ce această ostilitate nu mai există, rezultatul este o relație de „pace cu Dumnezeu, prin Isus Domnul nostru” (v.1)
2) Acces permanent prin credință la starea de har. Ceea ce pentru credinciosul Vechiului Testament era un vis irealizabil, pentru credinciosul nou-testamentar este o realitate cotidiană: posibilitatea accesului neînterupt în prezența lui Dumnezeu (Evr.4:16).
3) Speranța gloriei lui Dumnezeu. Accesul permanent la starea de har din prezent este încununat de perspectiva împărtășirii gloriei lui Dumnezeu. Spre deosebire de alte forme de speranță, speranța creștină este, de fapt, certitudine. Nu există nimic care să Îl împiedice pe Dumnezeu să facă reală această speranță în revenirea lui Isus Cristos. De fapt, această revenire este numită „fericita noastră nădejde” (Tit 2:13).
4) Bucurie chiar și în necazuri. Testul real al credinței cuiva este atunci când acea persoană trece prin necazuri sau încercări. Va rămâne oare credincios (credincioasă), consecvent în ucenicie, perseverent până la capăt, sau va da înapoi? Va rămâne neclinitit sau va oscila, îndoindu-se de bunătatea Tatălui ceresc? Acestea nu sunt chestiuni teoretice, ci au de-a face cu viața creștină reală. Rom.5:3 afirmă bucuria chiar și în necazuri și faptul că necazul nu face altceva decât să producă în mod constant, cumulativ, răbdare, biruință în încercare care produce mai multă speranță- o speranță care nu înșeală.
De ce speranța creștină nu înșală? Răspunsul dat de Pavel este legat de „dragostea lui Dumnezeu (care, n.n.) a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (v.5). Locuirea Duhului Sfânt în cel credincios este o garanție a faptului că Dumnezeu va finaliza ceea ce a început în noi (Efes.1:13,14).
Printr-un contrast absolut genial, Pavel oferă un motiv în plus legat de speranța creștină. Argumentul este simplu: dacă Dumnezeu ne-a iubit pe când eram inamicii Lui și totuși L-a trimis pe Cristos să moară pentru noi, cu atât mai mult, acum când – fiind justificați prin credință și având rezolvată problema vrăjmășiei cu El, suntem obiectul iubirii de tată a lui Dumnezeu (v.6-11). Contrastul este între „căci pe când …deci, cu atât mai mult acum”(v.6,9,10). Într-adevăr, nu există dragoste mai mare.
II. Măreția justificării în contrast cu moștenirea primită de la primul Adam 5:12-21
A doua parte a capitolului 5 (v.12-21) este la fel de importantă ca prima în înțelegerea implicațiilor justificării. Numai atunci când întelegem implicațiile căderii adamice (păcatul originar) asupra întregii rase, vom înțelege nevoia absolută după o hotărâre de iertare care dă viața (v.18). Ce spune, de fapt, Pavel în Romani 5 prin constastul dintre primul și al doilea Adam (Cristos),dintre starea naturală și cea de har? Sunt câteva adevăruri ce trebuie urmărite:
(1) Domnia păcatului adamic care a produs moartea 5:12-14. Versetul 12 afirmă în mod clar că „după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit”. Câteva observații se impun: (1) istoricitatea relatării din Geneza 3 este absolut esențială pentru argumentul paulin. Primul Adam a fost tot o ființă istorică reală ca cel de al doilea Adam (2) păcatul conduce la moarte, așa cum Dumnezeu a avertizat (3) moartea a devenit o experiență universală, deoarece toți au păcătuit. În ce sens păcatul unuia a fost transferat asupra tuturor? Înseamnă că suntem pedepsiți pentru un păcat pe care nu l-am comis în mod personal? Biblia afirmă că toți împărtășim vinovăția adamică. În general, există două perspective teologice cu privire la imputarea păcatului originar: (1) seminală (cf. Evr.7:9-10) și (2) federală (reprezentativă). Personal, a doua perspectivă pare mai logică în lumina textului biblic. Adam a acționat ca reprezentat federal al întregii umanități. Când el a păcătuit, ne-a atras pe toți în păcat și în condamnare, indiferent de faptul că a existat sau nu o revelație a unei legi scrise care să condamne păcatul (v.13-14). Însă, vestea bună este faptul că, prin Cristos, al doilea Adam, am primit mult mai mult decât am fi putut să pierdem în primul. „Cu mult mai mult harul și darul lui Dumnezeu….într-un singur om, în Cristos, s-au dat din belșug celor mulți” (v.15b).
(2)Domnia harului divin care aduce viața veșnică 5:15-21. Ce am primit prin Cristos? Pavel enumeră câteva daruri (1) o hotărâre de iertare, de îndreptățire care dă viața (v.16,18) (2) domnia în această viață nouă, v.17(3) viața veșnică în Cristos, Domnul nostru, v.21. Pavel face chiar o afirmație îndrăzneață: „unde păcatul s-a înmulțit, harul s-a înmulțit și mai mult”(v.20).
Aplicații:
1. Recapitularea binecuvântărilor spirituale este esențială unei inimi mulțumite. Ți-ai facut timp să mulțumești recent lui Dumnezeu pentru pacea pe care o ai în relație cu El? Dar pentru privilegiul accesului nestingherit în prezența Lui? Dar pentru speranță?
2. Bucuria în necazuri este un semn al maturității creștine și a unei bune mărturii pentru cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Iacov ne învață să cerem înțelepciune când trecem prin felurite încercări (Iac. 1:3-6). De ce crezi că este importantă o atitudine corectă în necazuri? Roagă-te ca Dumnezeu să te ajute să păstrezi o perspectivă corectă în necaz.
3. Doctrina păcatului originar este o doctrină importantă de care se leagă doctrina despre salvare. Cu cât diagnosticul este mai grav, cu atât se impune un tratament mai drastic. Nu e de mirare că doctrina păcatului originar a creat controverse serioase în istoria teologiei creștine, una fiind cea dintre Augustin și Pelagius de la începutul sec. 5. Pelagius a negat faptul că pacatul adamic ar fi afectat într-un vreun fel posteritatea (eventual, doar ca exemplu negativ), în timp ce Augustin a considerat pe drept cuvânt, urmând logica biblică că păcatul originar a atras întreaga rasă în neascultare și moarte spirituală. Deși biserica catolică a condamnat ca erezie poziția pelagiană, a sfârșit prin a adopta o formă de semi-pelagianism. Pe vremea Reformei, controversa a erupt din nou, de data aceasta între Luther și Erasm. Și astăzi, relevanța ei rămâne valabilă, datorită prevalenței unei orientări pelagiene sau semi-pelagiene, prezentă în anumite cercuri creștine. Încearcă să te familiarizezi cu aceste controverse și să articulezi corect pozițiile exprimate.
4. Istoricitatea relatării din Geneza 3 este absolut esențială pentru argumentul paulin. Geneza 3 nu este o relatare mitologică menită să explice în termeni a-istorici intrarea răului în umanitate, ci un fapt istoric incontestabil. Simetria dintre primul și al doilea Adam este distrusă dacă este negată istoricitarea unuia. De ce nu ne putem dispensa de caracterul obiectiv, faptic și propozițional al revelației fără a afecta serios restul?
Sugestii practice:
1. Mulțumește lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările care decurg din justificare.
2. Roagă-te pentru înțelepciune în necazuri și puterea de a te bucura în nădejde.
3. Nu minimaliza caracterul infailibil al Scripturii. Cere-i lui Dumnezeu putere de a rezista în fața încercărilor subtile de subminare a autorității Scripturii în generația noastră.
Întrebări de discuție:
1. În ce sens „suntem mântuiți prin viața Lui” (v.10)
2. Ce înseamnă a primi în toată plinătatea harul și darul neprihănirii lui Cristos? v.17
3. De ce v.18 nu poate constitui o bază pentru universalism?
4. Ce înseamnă faptul că întotdeauna harul divin este mai puternic decât păcatul uman? v.20
Pastor Marius Birgean
Biserica Baptistă Emanuel Timișoara
