EXPLICAȚII BIBLICE 21 OCTOMBRIE

Data: 21 octombrie

Tema: Condamnarea evreilor nelegiuiți

Verset de aur: Romani 2:25

Ideea centrală: Chiar și cei care se consideră morali se află sub mânia lui Dumnezeu și au nevoie de Evanghelie.

Scop: Să ne ajute să ne vedem nevrednicia și să lăsăm Evanghelia să ne modeleze atitudinea și trăirea.

Observații contextuale și exegetice:

În textul lecției precedente, apostolul Pavel s-a adresat persoanelor care se cufundă în nelegiuire, deși știu că ceea ce fac este greșit: „măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuși ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac” (Romani 1:32). În textul lecției de astăzi, apostolul Pavel își îndreaptă atenția înspre o altă categorie de oameni: moraliștii! Aceștia ar fi putut obiecta la cele spuse de apostol până acum, susținând că cei care se complac în nelegiuire și în fapte abominabile merită într-adevăr judecata lui Dumnezeu. Ei însă ar fi putut susține că se află într-o categorie distinctă care se străduiește să-și trăiască viața la cele mai înalte standarde. Reprezentanții cei mai de seamă ai acestei clase erau iudeii, cărora apostolul li se adresează direct, începând cu v.17. Se află și ei sub judecata divină? Au și ei nevoie de evanghelie? Iată întrebările la care lecția de azi va oferi un răspuns.

Prima secțiune a textului ne vorbește despre natura judecății lui Dumnezeu pentru toți oamenii (v.1-16), în timp ce ultima parte este adresată iudeilor, abordând chestiunile ce țineau de religia lor v.17-29).

Observăm că apostolul Pavel trece de la persoana a treia singular („ei le fac”-1:32), la persoana a doua singular, adresându-se direct partenerului de dialog: „Așadar, omule, oricine ai fi tu (…)” (2:1). În primele cinci versete, este prezentat un adevăr universal valabil: tindem să fim foarte îngăduitori cu propriile noastre păcate, în timp ce suntem extrem de critici și aspri cu privire la păcatele altora. Îi judecăm pe alții tocmai pentru lucrurile de care ne facem vinovați noi înșine: „tu care judeci pe altul, faci aceleași lucruri” (v.1), „judeci pe cei ce săvârșesc astfel de lucruri pe care le faci și tu” (v.3). Judecata aceasta, avertizează apostolul, se va întoarce ca un bumerang împotriva noastră. Atunci când emitem judecăți asupra altora, dovedim o cunoaștere bună a standardelor morale pe care alegem totuși să le încălcăm. Este o atitudine care nu doar că nu ajută, dar care ne înrăutățește starea pentru că „judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârșesc astfel de lucruri este potrivit cu adevărul” (v.2) Mai mult, atunci când emitem astfel de judecăți, ne asumăm rolul de judecător care îi aparține în exclusivitate lui Dumnezeu. V.4 avertizează să nu ne închipuim că, în bunătatea Sa, Dumnezeu va trece cu vederea greșelile noastre. Bunătatea lui Dumnezeu nu presupune că vom fi judecați sumar sau superficial, ci se constituie ca o chemare la pocăință aici și acum. A refuza pocăința înseamnă a ne expune mâniei lui Dumnezeu care va fi revelată în ziua judecății.

Următoarele versete, v.6-v.11, ne cotrariază la prima vedere. Acestea par să contrazică ceea ce apostolul a afirmat deja în 1:17, dar și în 3:20-22 și, practic, în întreaga epistolă. Citirea acestor versete ridică înaintea noastră întrebarea: poate să capete cineva viața veșnică prin faptele bune pe care le face? Aparent, acesta este mesajul pe care versetele par să îl transmită. Versetul 6 enunță principiul general: „va răsplăti fiecaruia după faptele lui,”, iar celelalte versete detaliază acest principiu, fie sub formă pozitivă: cei ce fac binele vor primi viața veșnică- v.7 și v.10 sau negativă: cei ce fac răul vor fi pedepsiți- v.8 și v.9. Pentru a înțelege corect aceste versete, este necesar să le plasăm în contextul lor. Următoarele observații se impun. În primul rând, să nu uităm că scopul acestei secțiuni a epistolei este să demonstreze falimentul moral al întregii umanități, atât al neamurilor, cât și al iudeilor. În al doilea rând, să nu uităm că apostolul Pavel nu vorbește aici direct despre cum suntem mântuiți, ci, mai de grabă, despre standardul după care vom fi judecați. Faptul că vom fi judecați după faptele noastre este un principiu regăsit adesea în Scripturi. Astfel, cei care se evaluează în lumina versetului 7 și pot afirma că în permanență „au stăruit în bine și au căutat slava, cinstea și nemurirea” vor primi un răspuns pozitiv în ziua judecății. Ne întrebăm însă, retoric, dacă există vreun om care a ajuns la un standard atât de înalt? Cu smerenie, trebuie să recunoaștem că în fața standardului divin al judecății, toți oamenii sunt falimentari, cu excepția unuia singur: Isus Hristos! Ne-ar putea ajuta în vreun fel? Există o modalitate prin care El să ne dăruiască neprihănirea Sa? Acesta este marea veste pe care apostolul o va explica în detaliu în capitolele următoare. Nu putem decât să concluzionăm că versetele descriu o situație ipotetică. Faptele bune sunt întotdeauna un rezultat al credinței mântuitoare, nu o condiție a acesteia. Se pare că versetul 6 este un citat din Ps. 62:12. Totuși, trebuie subliniat că în contextul psalmului respectiv, accentul nu cade pe câștigarea bunăvoinței divine prin fapte, ci pe încrederea neclintită în Dumnezeu.

Prin intermediul versetelor următoare, v.12-.v.16, apostolul Pavel mută reflectorul mai aproape de iudei, întrucât începe să vorbească despre lege. În același timp, continuă să se adreseze și neamurilor. Astfel, el afirmă cât se poate de clar că judecata va fi făcută fără discriminări. A avea legea nu se constituie în niciun fel ca un avantaj. Ceea ce contează este împlinirea acesteia: v.13. Aici apare din nou un semn de întrebare: cum vor împlini legea aceia care nu au primit-o? Sau, mai simplu spus, ce se întâmplă cu cei care nu au auzit? Într-un fel, problema a mai fost ridicată în capitolul 1, unde s-a vorbit despre revelația naturală. Aici, este adusă în discuție conștiința. Chiar dacă neamurile nu au primit Legea scrisă pe table, precum evreii, aceștia „dovedesc că lucrarea legii este scrisă în inimile lor” (v.15). Problema fundamentală este că nici neamurile care au „legea scrisă în inima lor”, nici evreii care o aveau scrisă pe piatră, nu o respectă! Din pricina aceasta, se fac cu toții vinovați înaintea lui Dumnezeu și atrag mânia Lui.

În ultimul paragraf, apostolul se adresează direct iudeilor. Sunt aduse în discuție două aspecte care îi făceau pe aceștia să fie foarte mândri. Mai întâi iudeii se mândreau că primiseră Legea (v.17-24). Aceasta îi determina să se simtă superiori celorlalte neamuri care nu o primiseră: „te măgulești că ești călăuza orbilor, lumina celor ce umblă în întuneric, povățuitorul celor fără minte (…) 2:19-20.” Apostolul reia însă argumentul din paragraful anterior, subliniind că scopul final nu este primirea legii, ci împlinirea ei. Mai departe, el arată cum, în mod sistematic, iudeii au încălcat Legea și astfel au dezonorat Numele lui Dumnezeu (v.21-24). În continuare, apostolul abordează al doilea motiv care îi determina pe evrei să se fălească: tăierea împrejur, semnul legământului (v. 25-29). El caută să demonstreze, aducând împreună cele două realități, că tăierea împrejur nu are valoare decât dacă este însoțită de ascultarea față de Lege. Mai mult, el realizează un contrast între iudeul autentic și cel „fals”, arătând că, pentru a avea valoare, semnul exterior trebuie însoțit de o atitudine potrivită a inimii. Lucrul acesta fusese deja afirmat în Vechiul Testament: „Să vă tăiați inima împrejur!” (Deteronom 10:16).

Aplicații:

1. Există o corespondență între primele două capitole din Romani și Pilda fiului risipitor. Într-un fel, Romani 1 îl reprezintă pe fiul cel mic care, fără rețineri, se avântă într-un stil de viață depravat. Romani 2 îl reprezintă pe fiul cel mare care caută să câștige bunăvoința tatălui printr-o viață exemplară. Ambii falimentează, ambii sunt departe de Tatăl. Soluția pentru a ajunge la Tatăl Ceresc este Evanghelia Domnului Isus Hristos. Evanghelia nu apare doar la începutul vieții de credință, ci trebuie să modeleze viața noastră de fiecare zi, atitudinea noastră față de frați, dar și față de cei pierduți.

2. Faptele bune nu sunt condiția mântuirii, dar sunt consecința mântuirii. Dacă acestea nu sunt prezente în viața noastră, trebuie să ne punem întrebări serioase cu privire la autenticitatea mântuirii noastre. Așa cum spunea Iacov, trebuie să putem arăta credința noastră din faptele noastre.

3. Precum evreii de odinioară, poporul lui Dumnezeu de azi se bucură de multe privilegii. Avem, de pildă, Scripturile. Nu ne vor fi însă de niciun folos dacă doar le citim, le studiem și le proclamăm fără să le trăim. Să ne trăim credința în așa fel încât Numele Domnului să fie glorificat între neamuri. În felul acesta vom fi cu adevărat o lumină și o călăuză pentru cei ce trăiesc în întuneric.

Întrebari pentru discuție:

1. De ce cred oamenii că nu merită judecata și mânia lui Dumnezeu? Ai vorbit cu prietenii tăi despre aceasta?

2. De ce sunt pierduți chiar și oamenii morali și religioși? Nu este suficient să te străduiești să fii bun?

3. Ce ne învață acest pasaj despre cei care nu au auzit? Ce se va întâmpla cu ei?

4. Care sunt lucrurile care ar putea să ofere cuiva siguranța mântuirii și totuși să se înșele?

Pastor Valentin Făt

Biserica Baptistă Betania Timișoara


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.