Data: 09 septembrie
Text: 1 Petru 1:1-4; Iacov 1:1-8; 3 Ioan 1-14; Iuda 1-4
Verset de aur: 2 Petru 1:20-21
Tema: Epistolele lui Petru, Iacov, Ioan și Iuda: Fundamentele Bisericii dintre evrei
Ideea centrală: Așa cum am văzut deja în lecția anterioară „lui Petru îi fusese încredințată Evanghelia pentru cei tăiați împrejur” (Gal. 2:7-8). Dumnezeu a adresat apostolilor sarcini speciale de slujire pentru zone culturale diferite, potrivit planului de misune întocmit de Hristos (Fapte 1:8). Prin urmare, Petru împreună cu Iacov, Ioan și Iuda au primit chemarea pentru o slujire misionară, în mod prioritar, printre evrei. La fel ca Pavel, dar într-o măsură mai puțin extinsă, și acești apostoli și ucenici ai Domnului, au scris epistole către anumite Biserici din mediul evreiesc pentru clarificarea anumitor aspecte din sfera credinţei sau a moralei, a disciplinei bisericeşti, ori a conduitei individuale a credincioșilor.
În această lecție vom încerca să surprindem câteva dintre temele majore pe care apostolii Petru, Iacov, Ioan și Iuda le-au transmis unor Biserici dintre evrei, ce aveau nevoie de încurajare și îndreptare în viața lor de credință.
Scopul lecției: Să urmărim câteva dintre ideile centrale ale epistolelor scrise de apostoli pentru Bisericile dintre evrei și să descoperim frumusețea și puterea Evangheliei care se adresează unor credincioși cu o vastă cultură religioasă (iudaică), dar începători în umblarea lor cu Domnul Isus. Iată, de exemplu, câteva dintre aceste teme majore:
– Petru scrie prima sa Epistolă pentru a descrie „nădejdea vie” pe care cei credincioși o au în Dumnezeu (1 Petru 1:3). El susține că doar credința în Dumnezeu generează această speranță vie ce dinamizează viața credincioșilor dincolo de limitele naturale ale vieții biologice obișnuite (1 Petru 1:21; 1 Petru 5:12).
– În a doua sa Epistolă, Petru insistă asupra cunoașterii adevărului despre Dumnezeu care produce, în schimb, o creștere spirituală autentică în viața celor credincioși, cum spune el: Dumnezeu „ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:4).
– Apostolul Iacov scrie celor „douăsprezece seminții care sunt împrăștiate” pentru a-i încuraja să continuie călătoria lor cu Domnul chiar dacă traversează perioade de încercare și chiar dacă se confruntă cu probleme în viața lor personală, precum și în părtășia lor comună din Biserică (Iacov 1:1-2).
– Prima Epistolă a lui Ioan abordează „realitatea pipăită cu mâinile”, acea dimensiune a vieții reale ce se află în contrast cu descrierile basmelor ce, de obicei încep cu „a fost odată ca niciodată!” (1 Ioan 1:1-2). Deci, ceea ce a fost „arătat” și ceea ce a fost „văzut” în umblarea credincioșilor cu Domnul, aceea este „vestit” prin Epistola lui Ioan, pentru a avea părtășie reală sau umblare autentică cu Domnul.
– A doua Epistolă a lui Ioan se adresează unor probleme întâlnite în Biserica, pe care o prezintă metaforic cu apelativul „aleasa Doamnă”, și care se confruntă cu o învățături false (2 Ioan 1). Ioan scrie această Epistolă pentru a o avertiza Biserica să nu permită să intre nimic fals în casa ei (2 Ioan 10).
– A treia Epistolă a lui Ioan descrie o dispută ce a avut loc între membri dintr-o anumită Biserică, unde anumiți credincioși bârfeau, alții nu erau ospitalieri, iar alții erau dați afară din Biserică (3 Ioan 10). Ioan le scrie să le atragă atenția asupra mărturiei bune pe care credincioșii ar trebui să o lase în urma lor.
– Iuda, fratele Domnului Isus, scrie Epistola sa pentru a avertiza de faptul că apostații (cei ce au renunțat la credința în Domnul Isus) au început să se strecoare deja printre ei (Iuda 3-4). Epistola lui Iuda este ca o „chemare la arme”, un strigat de mobilizare la lupta pentru apărarea credinței lor „preasfinte” (Iuda 20).
Explicații contextuale și exegetice:
Observați în textul pentru studiu câteva detalii semnificative din universul acestor mesaje transmise de apostolii Domnului credincioșilor dintre evrei:
1. Nădejde în mijlocul necazurilor (1 Petru 1:1-4). Petru se identifică pe sine, în Epistola sa, ca fiind „Petru, apostol al lui Isus Hristos” (1 Petru 1:1). Așa cum știm, numele său era Simon, însă Isus i-a dat acest nume nou, Petru, care înseamnă „piatră” sau „stâncă” (Ioan 1:35-42). Echivalentul aramaic al numelui său este „Chifa”. Deci, Petru avea trei nume diferite, iar uneori era identificat ca fiind „Simon Petru” (Luca 5:8). Această combinație de nume poate sugera și cele două naturi ale celor credincioși: natura veche (Simon) care este predispusă căderii, și natura nouă (Petru) care poate obține biruința prin Hristos. Prin urmare, Petru, el cel înnoit și chemat de Isus Hristos, adresează această Epistolă „către aleșii care trăiesc ca străini” (1 Petru 1:1). Ideea era aceea că domiciliul lor (cetățenia lor, cum spune Pavel) era în altă parte decât acolo unde locuiau pentru o vreme (Filipeni 3:20). Petru se mai referă la acești credincioși evrei ca fiind „străini și călători” (1 Petru 2:11). Poate datorită acestui fapt, creștinii, care erau „străini” în lume, erau considerați și „ciudați” de către această lume, pentru că ei nu participau la potopul de desfâu al lumii (1 Petru 4:4). Creștinii aveau standarde morale și de viață, diferite de standardele lumii fără Dumnezeu în care trăiau. Datorită acestei situații ei aveau de suferit, tocmai datorită stilului lor diferit de viață.
Acești credincioși (aleși cum îi vede Petru), nu sunt doar „străini”, ci sunt și „împrăștiați” (diaspora – un termen tehnic care desemnează pe cei ce locuiau în afara Palestinei) (1 Petru 1:1). Lor le adresează Petru această Epistolă pentru a le aminti de speranța pe care a aveau în Hristos, Cel pe care-L crezuseră și pe care-L slujeau în diaspora. De aceea, Petru poate fi considerat a fi „apostolul speranței” așa cum Pavel poate fi considerat a fi „apostolul credinței”. Ca și credincioși, și noi avem o „nădejde vie” prin credința pe care ne-o punem în „învierea lui Hristos” (1 Petru 1:3). Această nădejde ne ajută să ne „încingem coapsele minții” noastre și să ne focalizăm pe „harul” care ne va fi adus la „arătarea lui Isus Hristos”, acea „moștenire nestricăcioasă și neîntinată și care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru noi” (1 Petru 1:13, 4).
2. Bucuria în mijlocul încercărilor (Iacov 1:1-8). Iacov, deși este fratele Domnului, totuși el se prezintă pe sine aici ca fiind „rob al lui Dumnezeu și al Domnului Isus Hristos” (Iacov 1:1). Deși titlul de „rob” sau sclav, nu era un titlu de onoare pentru lumea fără de Hristos (ei considerau că un câine are mai multă onoare decât un rob, sau sclav), totuși Iacov, ca alți apostoli, poartă cu multă bucurie acest titlu de onoare ce indică atât apartenența (robii erau cumpărați de stăpânii lor) cât și misiunea (robul slujea cu devotement pe stăpânul său). Aici Iacov afirmă că el este sub stăpânirea lui Dumnezeu și a lui Isus (ce mod impresionant de a recunoaște Domnia lui Hristos!) pe care Îl slujește cu devotament, ca un sclav. La fel ca Petru, și Iacov se adresează celor „douăsprezece seminții care sunt împrăștiate”, adică credincioșilor dintre evreii care locuiau dincolo de granițile Palestinei (Iacov 1:1).
Provocarea pe care le-o face Iacov acestor credincioși este să „privească ca o mare bucurie când trec prin felurite încercări” (Iacov 1:2). Aceasta înseamnă că perspectiva pe care o aveau ei asupra vieții lor le-ar fi determinat și biruința pe care o obțineau în diferite circumstanțe (cu precădere în cele dificile). Sau, altfel spus, atitudinea lor avea să le determine acțiunile lor. Nu puteau fi mereu posaci și triști și să acționeze cu entuziasm în același timp! De aceea, Iacov îi încurajează pe credincioși să aibă o atitudine de bucurie, chiar și atunci când trec prin încercări, pentru a determina acțiuni pline de zel (entuziasm) pentru Domnul. De aceea, această „bucurie în încercări” nu trebuie înțeleasă ca un fel de zâmbet larg în fața aparatului de fotografiat! Ci, bucuria în încercări trebuie înțeleasă ca fiind entuziasm în fața încercărilor. Este acel „Aha, știu ce am de făcut”! Când avem de traversat încercări în viață, ne suflecăm mânecile și cu entuziasm ne apucăm de lucrarea solicitată de aceste încercări. Poate cel mai bun exemplu este cel oferit de împărăteasa Estera din Vechiul Testament. Deși orfană de ambii părinți, Estera ajunge, printr-un complex de împrejurări, împărăteasă în împărăția vastă a lui Ahașveroș. Însă, când se părea că toată suferința ei trecută s-a dus, deodată, în mod neașteptat, un necaz și mai mare s-a abătut asupra ei: s-a semnat un edict de condamnare la moarte a tuturor evreilor (națiune din care făcea și ea parte) (Estera 3:8-15). Estera, fiind împărăteasă, era, într-un fel, protejată de acest necaz ce a căzut asupra neamului ei, însă Mardoheu (varul ei ce o crescuse) îi aduce la cunoștință despre acest necaz și îi cere să acționeze (Estera 4:7-8). Estera a încercat să se eschiveze și, pe bună dreptate, îi spune lui Mardoheu că legile țării aceleia nu permit ca ea să se adreseze împăratului fără ca ea să fie chemată expres pentru asta, altfel riscă moartea (Estera 4:11). Mardoheu îi răspunde destul de aspru, în accepțiunea unora dintre noi, și-i spune că trebuie să se ducă înaintea împăratului și să pledeze pentru propria ei națiune aflată într-un așa mare necaz (Estera 4:13-14). Estera se lasă înduplecată și cere tuturor iudeilor să postescă timp de trei zile împreună cu ea, înaintea de a se duce înaintea împăratului (Estera 4:15-16). Acum intervine momentul bucuriei (entuziasmului) în încercare. După trei zile de post, Estera se înfățișează înaintea împăratului cu o atitudine de entuziasm greu de egalat. Sfidând legile represive ale imperiului și sfidând moartea ca o consecință a încălcării acestor legi, Estera decide să acționeze cu un entuziasm inegalabil. Ea intră în camera tronului, fără să tremure, ci cu multă stăpânire de sine, iar când Împăratul îi cere să-și explice gestul, Estera îi spune acestuia că-l invită la masă unde avea să-i spună împăratului motivul pentru care a acționat așa (Estera 5:1-5). Ce curaj, ce determinare și ce entuziasm a dovedit Estera în această încercare grea a vieții ei! Cine altcineva ar fi făcut așa ceva? Nu-i așa că noi am fi răspuns într-un mod panicat, ceva de genul: „Ajutor! Ne omoară!?” Nu însă și Estera care în fața acestui mare necaz îi spune împăratului că-I face o invitație la masă! Cred că împăratul acceptă invitația făcută de Estera, din două motive: primul era acela că Ahașveroș iubea mult ospețele (în întreaga carte îl găsim pe împărat tot chefuind), iar al doilea era acela că împărăteasa l-a făcut extrem de curios (imaginați-vă cât de mare era curiozitatea din inima acestui împărat care se tot întreba: oare ce a determinat-o pe Estera să riște atât de mult?). Evident, în timpul ospățului împăratul o întreabă pe Estera care-i necazul. Iar Estera îi spune că cererea ei este ca împăratul să vină și ziua următoare la masa organizată de ea și atunci îi va spune împăratului necazul ei (Estera 5:8). Câtă stăpânire de sine, cât zel pentru planul întocmit de ea, cât entuzism în finalizarea acțiunilor ei! Acum, să încercăm să surprindem esența acestui entuziasm al Esterei. Rețineți, ea se afla în fața unui mare necaz, nu la un joc de rol. Totuși, încrederea ei în Dumnezeu a făcut-o să acționeze cu un asemenea entuziasm (ațiune plină de zel și râvnă). Așa cum știți, în ziua următoare Estera i-a dezvăluit împăratului planul de exterminare al iudeilor, iar împăratul a acționat în consecință (Estera 7:1-10). Așa trebuie să fie înțeleasă bucuria în încercări a celor credincioși.
Pe lângă acesta, Iacov spune că „încercarea credinței voastre lucrează răbdare” (Iacov 1:3). Răbdarea aici este înțelească ca fiind o deprindere pe care ne-o formăm în a îndura necazurile. Răbdare înseamnă să continuăm să stăm sub presiunea încercărilor fără să abandonăm. Viața de credință nu-i ca în sportul de ridicare a greutăților: ridici o anumită greutate, reziști sub presiunea ei preț de câteva secunde, apoi o trântești la pământ. Iacov precizează că trebuie să ne antrenăm astfel încât să răbdăm (să rezistăm continuu) sub presiunea încercărilor oricâte ar fi ele în viață. Asta s-ar traduce cam așa: când ne aflăm în fața unei încercări, ne înarmăm cu o gândire de înflăcărare și entuziasm, iar apoi când vine altă încercare avem deja antrenament, facem ce am mai făcut înainte și repetăm acestea până ajungem să fim „desăvârșiți” (Iacov 1:4).
La fel ca în cazul Esterei, Iacov îi îndeamnă pe cei credincioși să se roage și să ceară de la Dumnezeu „înțelepciune”, spune el (Iacov 1:5-6). Surprinzător, nu? De ce oare să nu-i cerem lui Dumnezeu, putere, har, sau eliberare din încercări? Probabil că, așa cum am văzut și în exemplul Esterei, avem nevoie de înțelepciune ca să nu irosim oportunitățile pe care ni le oferă Dumnezeu pentru a ne maturiza în credință și pentru a-i sluji pe alții cu eficiență, aducând în toate glorie lui Dumnezeu.
3. Mărturie în mijlocul lumii (3 Ioan 1-14). Apostolul Ioan descrie aici, în Epistola sa, una dintre cele mai frumoase forme de mărturie creștină când spune: „toți, chiar și Adevărul, mărturisesc bine despre Dimitrie” (3 Ioan 12). Ce mărturie neobișnuită în contextul în care alți credincioși manifestau o mărturie extrem de negativă! Ioan, descrie, de fapt, trei tipuri de mărturie creștină:
a) Mărturia bună a lui Gaius (3 Ioan 1-8). Ioan îi scrie epistola sa acestui credincios pe care apostolul îl iubea „în adevăr” (3 Ioan 1:1). Ioan apreciază maturitatea spirituală a lui Gaius și îi dorește ca tot așa de bună să-i fie și sănătatea (3 Ioan 1:2). Ce neobișnuit e să întâlnești astfel de credincioși care deși n-au parte de multe dintre lucrurile lumii acesteia și poate nici o sănătate prea bună, dar care au, totuși, o mare maturitate spirituală. Ce mărturie extraodinară! Ioan explică faptul că această mărturie bună a lui Gaius a constat în umblarea lui cu credincioșie în adevăr (3 Ioan 3). Gaius nu „sărea” în adevăr, nici nu se „târa” în adevăr, ci el „umbla” în adevăr (3 Ioan 4). O determinare și o perseverență demnă de invidiat! Apoi Ioan spune că mărturia bună a lui Gaius a constat și în lucrarea sa „cu credincioșie” în tot ce făcea pentru „frați și pentru străini totodată” (3 Ioan 5). În ce consta această lucrare cu credincioșie ce a făcut mărturia lui Gaius să fie atât de specială? Foarte simplu, Gaius îngrijea de călătoria lor (3 Ioan 3:6). Ceea ce este uimitor este modul în care Gaius făcea asta: „într-un chip vrednic de Dumnezeu”. Asta poate însemna două lucruri: fie 1) Gaius a îngrijit de trebuințele fraților și ale străinilor în același mod în care l-ar fi făcut pentru Domnul, Însuși, fie 2) dacă Domnul Isus ar fi făcut ce făcea Gaius, atunci lucrarea ar fi avut același impact. Ce mărturie glorioasă de credință smulsă din grija pentru altii! Aceasta spune Ioan „este datoria noastră”, de a „primi bine pe astfel de oameni ca să lucrăm împreună cu adevărul” (3 Ioan 8).
b) Mărturia negativă a lui Diotref (3 Ioan 9-10). În contrast cu mărturia bună a lui Gaius, Ioan descrie mărturia negativă a unui lider dintr-o Biserică locală. Acestuia, spune Ioan, „îi place să aibă întâietate” (3 Ioan 9). Spiritul de competiție distruge mărturia noastră creștină și devastează bisericile locale. De asemenea, mărturia lui a fost negativă și pentru că nu slujea pe frați așa cum o făcea Gaius, ba mai mult, Diotref îi oprea din slujire și pe cei ce doreau să-i slujească pe alții (3 Ioan 10). Cum putea să-i oprească din slujire? În cel mai radical mod cu putință: „îi dădea afară din biserică”. A cui este de fapt Biserica? A Domnului Isus, nu-i așa? Însă, a cui gândea Diotref că este Biserica? Fără îndoială, Diotref se gândea și acționa ca și când Biserica ar fi fost a lui! Ce mărturie devastatoare! Ioan spune că, de fapt, această mărturie negativă scoate în evidență faptul că Diotref „n-a văzut pe Dumnezeu” (3 Ioan 11). De aceea, Ioan îl îndeamnă pe Gaius să multiplice binele, iar nu răul (3 Ioan 11).
c) Mărturia neobișnuită a lui Dimitrie (3 Ioan 12-14). Dimitrie este un personaj enigmatic ce, în accepțiunea lui Ioan, lasă în urma sa o mărturie neobișnuită: „toți, chiar și Adevărul, mărturisesc bine despre Dimitrie” (3 Ioan 12). Ce fel de mărturie este aceasta pe care o depune Adevărul? Cine sau ce este acest Adevăr? Ioan nu ne spune, însă, ne lasă să înțelegem, cu siguranță, că este vorba despre o mărturie ce depășește granițele realității obișnuite. Cumva, viața lui Dimitrie a ajuns să rezoneze cu Însuși Adevărul. Iar aceasta nu era propria sa evaluare cu privire la sine, ci era ceea ce au constatat ceilalți credincioși din jurul său (3 Ioan 12). Ce mărturie senzațională și neobișnuită!
4. Împotrivire în mijlocul atacurilor spirituale (Iuda 1-4). Iuda, autorul acestei Epistole, este fratele lui Iacov, deci și frate a Domnului Isus. El, însă cu modestie, se identifică pe sine ca fiind „rob al lui Isus Hristos” (Iuda 1). Iuda deci, se gândea să scrie ceva despre tema mântuirii, când, deodată, Duhul Sfânt l-a „silit” să schimbe subiectul și să „sune din trâmbiță” pentru adunarea oștirii Domnului ce să se angajeze urgent în lupta „pentru credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Comandantul acestei oștiri este Isus Hristos („singurul nostru Stăpân și Domn” v.4), iar soldații sunt reprezentați de credincioșii care au căpătat „mântuirea noastră de obște”, sau „sfinții”, așa cum îi numește Iuda (Iuda 3). Nu numai că acești „sfinți” sunt „chemați” de Domnul, dar ei sunt și „păstrați pentru Isus Hristos” (Iuda 1). Aceasta însemnând că ei sunt supravegheați cu atenție și protejați de Însuși Hristos. Ei au un loc special în inima și în planul lui Dumnezeu, în contrast cu „oameni neevlavioși” care trăiesc în „desfrânare” cad de la credință și vor suferi, în consecință, condamnarea pentru faptele lor (Iuda 4). Acești apostați, nu sunt credincioși autentici care, în timp, au căzut de la credință, ci sunt „oameni neevlavioși care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru și tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn, Isus Hristos” (Iuda 4). Or, pentru aceasta este nevoie de o chemare la luptă spirituală pentru păstrarea credinței nealterate și vii în Adevărul lui Isus Hristos. Dumnezeu nu caută voluntari, ci soldați devotați pentru lupta spirituală de păzire a Adevărului descoperit de Dumnezeu în Isus Hristos. Dacă ești credincios lui Dumnezeu într-un mod autentic, atunci întrebarea nu este dacă vrei sau nu să fii un soldat al oștirii Domnului, ci dacă vei fi sau nu un soldat devotat Planului Divin de luptă pentru credința adevărată.
Aplicaţii:
1. Studiază cu atenție Epistolele scrise pentru credincioșii dintre evrei și descoperă temele majore ale acestor scrisori.
2. Fă-ți timp să memorezi în întregime una dintre aceste Epistolele (1 Ioan, de exemplu). Ai să fii surprins să constați bogăția mesajului din această Epistolă!
3. Analizează-ți conținutul speranței pe care o ai cu privire la viitor. Cât de mult este această speranță legată de Hristos?
4. Verifică-ți atitudinea obișnuită pe care o ai în fața necazurilor sau în fața unor încercări. Cât de mare este entuziasmul tău în aceste situații?
5. Analizează-ți impactul mărturiei vieții tale de credință asupra altora. Verifică dacă mărturia ta este una pozitivă și cultivă zilnic această mărturie.
6. Determină-ți nivelul pasiunii tale în lupta pentru credința adevărată. Cât de tare te tulbură faptul că atâția credincioși falși propagă astăzi o altă Evanghelie decât cea adevărată?
Sugestii practice:
1. Fă o listă cu persoanele care te-au impresionat prin credința lor în Dumnezeu. Cum poți să le copiezi modelul?
2. Identifică cel puțin o persoană din Biserică (fără să-i menționezi numele) care te-a dezamăgit mult în umblarea ei cu Domnul. Cum crezi că poți evita un astfel de exemplu negativ?
3. Gândește-te la anumite acțiuni de mică amploare (cum ar fi un pachețel de mâncare) pe care le poți face pentru alții aflați în nevoi.
4. Identifică persoanele din jurul tău ce au căzut de la credință. Roagă-te pentru aceste persoane.
Întrebări pentru discuţii:
1. Cât de mult investești pentru veșnicie?
2. Cauți să obții întâietate în diferite întâlniri comune cu frații și surorile din Biserică? Ce comunică dorința noastră după întâietate?
3. Cum te afectează încercările din viață. Te simți doborât sau entuziasmat de încercări?
4. Ce mărturie neobișnuită cunoști printre credincioșii din jurul tău. Cum te-a impresionat?
5. Ce trebuie să facem în lupta noastră pentru credința adevărată?
6. Care sunt temele majore ale Epistolelor scrise pentru credincioșii dintre evrei?
Echipa de redactare a Calendarului de Studiu Biblic 2018
