EXPLICAȚII BIBLICE 15 OCTOMBRIE

Data: 15 Octombrie

Tema: Lupta pentru credința dată sfinților: profilul credincioșilor autentici (v. 20–25)

Versete de aur: Iuda v. 20–21

Ideea centrală: Creștinii autentici trebuie să rămână până la sfârșit în „credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna”: trăind cu Dumnezeu, sub autoritatea Domnului Isus Hristos, în călăuzirea Duhului și urmând învățăturile apostolilor. Apoi, ei trebuie să lupte până la capăt pentru această credință preasfântă respingând ereziile și recuperând sufletele căzute. 

Scop: Să-i încurajeze pe creștinii autentici să rămână credincioși până la capăt și să-i motiveze să lupte pentru recuperarea celor duși în rătăcire.  

Observații contextuale și exegetice

Învățătorii falși s-au „strecurat” (v.4) în comunitățile iudeo-creștine primare practicând și promovând libertinajul sexual (v. 4,68, 18), îmbuibarea (v.12) sau lăcomia de bani (v.11b, 16); în general, o viață trăită după „poftele firii nelegiuite” (v.16,18–19). Acest comportament imoral era justificat, chiar încurajat, prin apelul la revelații speciale aprobative, primite în vis (v.8). Revelații care însă contraziceau învățătura Scripturilor (vv.58), a Domnului Isus Hristos (v. 4) sau a apostolilor (v. 1718).

Iuda demască falsitatea acestor predicatori ambulanți (v. 4–19) și cheamă credincioșii adevăraţi la o viață diferită (vv. 17, 20), trăită cu Dumnezeu (v. 1, 21, 24–25), sub autoritatea Domnului Isus Cristos (cf. v. 4), în călăuzirea Duhului (cf. vv. 19–20), urmând învățăturile apostolilor (v. 17–18), în conformitate cu „credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (v. 3b, 20).

Viața creștină autentică trebuie trăită în contrast cu învățătura falșilor predicatori, de unde și repetiția adversativului „dar voi…” (v.17, 20). În primul caz  (v.17: „Dar voi, preaiubiţilor…”), credincioșii sunt chemați să rămână lângă învățătura apostolilor, cei care avertizaseră cu privire la „strecurarea” învățătorilor falși în biserici (v. 18; cf. Fapte 20:29–30; 1 Tim. 4:1–5; 2 Tim. 3:1–5). Sintagma „vorbele vestite mai dinainte de apostoli” (v. 17) arată autoritatea învățăturilor apostolice (cf. Efes. 2:20), învățături care circulau prin biserici sub forma tradițiilor orale și care erau păstrate în memoria colectivă a bisericilor (cf. „aduceţi-vă aminte”) înainte chiar de a fi consemnate în suluri. „Vremurile din urmă” (v. 18), la fel ca în epistolele pauline (cf. 1 Cor. 10:11; 1 Tim 4:1; 2 Tim 3:1), se referă la perioada care a fost inaugurată prin învierea lui Isus Hristos din morți (vezi și Fapte 2:17; Evrei 1:2; 1 Petru 1:20).

În cel de-al doilea caz (v. 20–21: „Dar voi, preaiubiţilor…”), credincioșii autentici sunt chemați: 1) „să se zidească sufleteşte pe credinţa preasfântă”; 2) „să se roage prin Duhul Sfânt”; 3) „să se țină (păstreze) în dragostea lui Dumnezeu”; 4) „să aştepte îndurarea Domnului Isus Cristos pentru viaţa veşnică”. Chiar dacă trei dintre verbele folosite de Iuda în  v. 20–21 sunt participii instrumentale („zidindu-vă”, „rugându-vă”, „așteptând”), echivalent al gerunziului în limba română, ele funcționează ca imperative, prin relație directă cu imperativul „păstrați-vă” sau „țineți-vă”. A te opune învățăturilor străine, rămânând lângă Dumnezeu, lângă rugăciune, lângă credința adevărată, este un imperativ.

1) Nu este suficient doar să dezaprobăm învățătura falsă; trebuie să și aprofundăm doctrina corectă. Cu cât creștem în cunoștința adevărului (cf. 2 Petru 3:18), cu atât mai ușor vom putea discerne falsul, minciuna, erezia subtilă. Ca atare, Iuda le cere credincioșilor autentici nu doar să respingă învățăturile false, ci să se și „zidească sufleteşte pe credinţa preasfântă” (v. 20). „Credința preasfântă” (v. 20) este „credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (v. 3b), adică totalitatea doctrinelor fundamentale ale Bisericii. Este temelia hristică (cf. 1 Cor. 3:11) și apostolică (cf. Ef. 2:20) pe care se zidește Biserica.

2) „Rugăciunea în Duhul” reprezintă rugăciunea autentică, „normală”, inspirata de Duhul Sfant în armonie cu Scriptura şi care trebuie să însoțească viața zilnică („în toată vremea”) a oricărui creștin (cf. Ef. 6:18). În lupta spirituală, dusă împotriva falșilor învățători, avem nevoie de putere și protecție divină. 

3) „Păstrarea în dragostea lui Dumnezeu” înseamnă rămânerea în Cristos (cf. Ioan 15:4–11), căci „Dumnezeul care îi iubește” (v. 1c) este Cel care „îi păstrează pentru Isus Hristos” (v. 1d) și care „îi păzește de orice cădere” (v. 24). Așadar, „a te păstra în dragostea lui Dumnezeu” înseamnă și „a nu cădea” din punct de vedere spiritual. 

4) „Așteptarea îndurării Domnului Isus Hristos pentru viaţa veşnică” semnifică credincioșia până la capăt. Credincioșii autentici „rămân în dragostea lui Dumnezeu” până va reveni Hristos sau până vor merge ei la El prin moarte. „Îndurarea” (cf. v. 2) este așezată în contrast cu „judecata” care va cădea asupra învățătorilor falși (v. 5–15). Cei care au luat-o pe calea învățăturilor false vor avea parte de judecată (v. 6–7, 14–15) și de pedeapsa unui foc veșnic (cf. v. 7). Cei care se „păstrează în dragostea Dumnezeu” (v. 21a) vor avea parte de „îndurare” și de „viață veșnică” (v. 21b). Această „păstrare” este posibilă, Dumnezeu fiind Cel care „păzește de orice cădere” (v. 24). Avem, așadar, o conlucrare divino-umană.

Dacă, pe de altă parte, participiile grecești traduse prin „zidindu-vă”, „rugându-vă” și „așteptând” sunt subordonate imperativului „țineți-vă/păstrați-vă”, atunci cele trei verbe ne arată cum să ne păstrăm în dragostea lui Dumnezeu: „zidindu-ne sufleteşte pe credinţa preasfântă [dată de Dumnezeu]”, „rugându-ne prin Duhul Sfânt” și „aşteptând îndurarea Domnului Isus Cristos”. Iuda dezvoltă o nouă triadă ca argument.

Lupta împotriva învățătorilor falși și pentru credința dată sfinților presupune combaterea minciunii, pe de o parte, și aprofundarea adevărului, pe de alta. Dar mai presupune ceva: o grijă pastorală deosebită față de cei afectați de învățăturile stricate și o luptă aprigă pentru salvarea celor căzuți de la credință (v. 22–23). Și aici argumentul lui Iuda este unul întreit.

1) Versetul 22, în versiunea lui D. Cornilescu (VDC), este tradus astfel: „Mustraţi pe cei ce se despart de voi.” Noua traducere în limba română (NTR) traduce v. 22 prin „Fiţi îndurători cu cei ce se îndoiesc.” A doua traducere (NTR) este de preferat și va fi folosită în cadrul acestei lecții. Dacă, în prima variantă (VDC), cei afectați de învățătura falsă s-au separat de biserici („se despart de voi”), aceștia primindu-și „mustrarea”, în cea de-a doua variantă (NTR) cei afectați nu au luat încă decizia separării; sunt încă în cumpănă, indeciși. Față de aceștia bisericile trebuie să arate „îndurare” (v. 22), pentru ca, la final, să poată beneficia cu toții de „îndurarea” lui Isus Hristos (cf. v. 21). Altfel spus, „îndurarea Domnului nostru Isus Hristos” față de noi (v. 21) ne motivează să arătăm „îndurare” față de cei șovăielnici (v. 22).

2) O altă parte a celor din biserici („unii”) a trecut deja pragul „îndoielii”, ducându-se după învățăturile false (v. 23). Pe aceștia bisericile trebuie să îi salveze „smulgându-i din foc”, ei fiind în pericolul de a cădea sub aceeași judecată a focului ca a învățătorilor falși (cf. v. 7). Verbul „a smulge” descrie o acțiune în forță care presupune consum de energie și efort. Biserica trebuie să facă orice efort și să consume oricâtă energie s-ar cere pentru salvarea celor care au căzut de la credință.

3) Este dificil de identificat componența celui de-al treilea grup („alții”). Se poate ca Iuda să-i aibă în vedere pe cei din biserici care, nu doar că au fost convinși de învățătorii falși, dar au devenit, la rândul lor, predicatori ai acestor erezii. Se poate însă și ca Iuda să-i includă în acest grup pe învățătorii ambulanți. Și față de grupul acesta bisericile trebuie să arate „îndurare”, dar una amestecată cu „frică” și „ură” (v. 23b). „Frică” față de puterea de contaminare a acestor învățături (cf. Gal 6:1). „Îndurare” nu înseamnă indulgență sau inconștiență. Apoi, „ura” este îndreptată împotriva „cămășii mânjite de faptele firii” (cf. Zah. 3:3–4). „Cămașa mânjită” ilustrează aceeași putere de corupere sau de întinare a păcatului. În măsura în care trebuie să arătăm „îndurare” față de păcătos, în aceeași măsură trebuie să arătăm „ură” față de păcat. Un alt mod de a spune „iubește păcătosul, dar urăște păcatul”. 

Așadar, lupta împotriva învățăturilor false include și bătălia pentru recuperarea celor căzuți sau rătăciți.

Doxologia finală (vv. 24–25) amintește primilor destinatari că, indiferent câte erezii sau încercări ar amenința bisericile, biruința finală este a celor care rămân de partea lui Dumnezeu, „Cel care poate să îi păzească de orice cădere şi să îi facă să se înfăţişeze fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale”. A Lui să fie slava, măreţia, puterea şi stăpânirea, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci.

Aplicații

1. Nu este suficient doar să dezaprobăm învățătura falsă; trebuie să și aprofundăm doctrina corectă. Cu cât creștem în cunoștința adevărului, cu atât mai ușor vom putea discerne erezia, chiar în forma ei subtilă. Gândiți-vă la moduri concrete prin care puteți aprofunda doctrinele creștinismului autentic. 

2. Biserica trebuie să facă orice efort și să consume oricâtă energie s-ar cere, pentru salvarea celor care au căzut de la credință. Există în biserica locală o strategie susținută de recuperare a celor căzuți? 

3. Pornind de la diferențele de traducere a v. 22, „Mustraţi pe cei ce se despart de voi.” (VDC) și „Fiţi îndurători cu cei ce se îndoiesc.” (NTR), cum pot fi disciplinați cei care propagă învățături false sau cei care au fost afectați de ele, într-o manieră care să conducă la recuperare și restaurare?    

4. Demersul recuperării celor căzuți nu admite tolerarea păcatului sau compromiterea adevărului. În măsura în care trebuie să arătăm „îndurare” față de păcătos, în aceeași măsură trebuie să arătăm „ură” față de păcat. 

Sugestii practice

1. Organizați în biserica  (sau împreună cu biserici din împrejurimi) un curs de aprofundare a doctrinelor creștine fundamentale. 

2. Luați legătura cu persoane aflate sub disciplina bisericii. Arătați interes și compasiune față de starea lor încurajând pocăința și reabilitarea.   

3. Rugați-vă pentru cunoscuți care au părăsit credința și biserica urmând învățăturile străine sau poftele firii. 

Întrebări pentru discuție

1. Identificați cauzele principalele care duc la părăsirea credinței și a bisericii în zilele noastre. Cum pot fi combătute aceste cauze?   

2. Există în biserică o strategie de recuperare a celor disciplinați sau căzuți? Dacă nu, ce ar trebui făcut în mod practic pentru corectarea acestei deficiențe?  

3. Cum păstrăm echilibrul între „Dumnezeu ne poate păzi de orice cădere” (v. 24) și „noi trebuie să ne ținem în dragostea lui Dumnezeu” (v. 21)? Oferiți exemple concrete.

4. În ce moduri aplicați proverbul „Iubește păcătosul, dar urăște păcatul.”? Oferiți exemple personale și concrete. 

5. Există în istoria bisericii  locale exemple remarcabile de înaintași care și-au păstrat credința până la capăt în ciuda adversităților? Care a fost „secretul” biruinței lor? Ce putem învăța de la aceștia? 

Amiel Drimbe (Institutul Teologic Baptist din București)


Lasă un răspuns