EXPLICAȚII BIBLICE 12 NOIEMBRIE

Data: 12 Noiembrie

Tema: Mărturia creștină exemplară se bazează pe credința autentică 1:1-4 

Verset de aur: Tit 1:1

Ideea centrală: O bună mărturie se bazează pe credința adevărată și veşnică

Scop: Să înțelegem temelia atitudinii lui Pavel în această scrisoare de sfătuire pentru Tit

Observatii contextuale si exegetice

Epistolele pastorale sunt scrise spre sfârşitul vieţii lui Pavel (anii 62-66 sau 64-66), în perioada în care Biserica începuse a se confrunta tot mai mult, nu doar cu persecuţia, ci şi cu ereziile. Pavel simte nevoia să le scrie celor doi prieteni ai săi şi fii în credinţă, Timotei şi Tit, despre felul în care trebuie să îşi ducă misiunea până la capăt: Timotei în Efes, iar Tit în Creta. Tit era, se pare, mai în vârstă decât Timotei şi este şi el numit „copil în credinţă” al lui Pavel (Tit 1:4; cf. 2 Cor. 2:13; 7:6, 13, 14; 8 :6, 16, 23; 12 :18; Gal. 2:1, 3; 2 Tim. 4:10; Tit. 2:4). El a călătorit cu Pavel şi Barnaba din Antiohia la Ierusalim (Gal. 2:1; cf. Fapte 15:2), şi a fost şi el cu Pavel în a treia călătorie misionară (2 Cor. 2:13; 7:6, 13-14), deşi nu este amintit în Fapte. El a fost mesagerul care a dus în Corint epistola cea aspră a lui Pavel (2 Cor 7:6-8) şi a adunat acolo fondurile pentru ajutorarea bisericii din Ierusalim (2 Cor 8:6, 16-19, 23). În epistola lui Pavel, Tit este menţionat ca păstor al bisericilor din Creta, însărcinat cu organizarea întregii comunităţi creştine de aici (Tit 1:5-9). 

Subiectul epistolei către Tit priveşte măsurile care trebuie luate de un păstor eficient care are misiunea de a întări sănătatea şi mărturia bisericii într-o societate păgâna cum erau cretanii, în care învăţătorii falşi aduseseră tulburare, confuzie şi rătăcire. Cheia înnoirii este, aşa cum se vede, învăţătura sănătoasă despre credinţă, o bună mărturie a tuturor creştinilor, care să se vadă în practică prin fapte bune pe măsură, spre lauda Domnului, bazate pe credincioşie şi pe dragoste frăţească. Rolul liderilor este important în organizare şi învăţătură, pentru că mărturia Bisericii începe cu propriul lor exemplu. 

Textul lecţiei reprezintă introducerea epistolei şi arată autoritatea, atitudinea şi credinţa lui Pavel care îl determină să scrie şi să îl sfătuiască pe Tit. Astfel, Pavel se prezintă pe sine ca rob al lui Dumnezeu şi ca apostol al lui Hristos. În toată scrisoarea se văd bine aceste două calităţi: slujitor dedicat şi trimis autorizat. Practic, şi lui Tit i se transferă, într-un fel, aceste calităţi: el are o slujbă de împlinit, cu multe cerinţe, cu standarde înalte şi are un mesaj şi direcţii de dat, sub autoritatea apostolică, prin Duhul Sfânt. Ceea ce este extrem de interesant este modul în care prezintă Pavel aceste calităţi ale slujirii lui.

Ele sunt „potrivit cu credința aleșilor lui Dumnezeu” și „potrivit cu cunoștința adevărului”. Înțelesul este că această slujire trebuie să conducă la credință pe cei păgâni și la cunoașterea adevărului, dar și că toți acei aleși și credincioși, care cunosc adevărul și l-au primit înțeleg această slujire și o sprijinesc, trimițând noi și noi slujitori ordinați care să slujească după voia Domnului, conform credinței și adevărului. Ambele calități sunt, de asemenea, „potrivit cu evlavia”, adică slujirea reflectă credința adevărată și corectă, practică, dovedită cu fapte bune, conform evangheliei.

Versetul 2, „în nădejdea vieții veșnice, etc.”, se referă la faptul că Pavel este apostol ca să vestească nădejdea vieții veșnice (în limba greacă expresia este: „cu privire la nădejdea vieții veșnice”, și arată subiectul, ținta apostolatului lui Pavel; cuvintele din versetul 1 „potrivit cu…” au arătat contextul slujirii, iar versetul 2 arată ținta slujirii). Această țintă a vestirii vieții veșnice este descrisă în termeni foarte frumoși în continuare și arată caracteristicile credinței pe care am primit-o și pe care o vestea Pavel. 

Mai întîi, nădejdea vieții veșnice este făgăduită mai înainte de veșnicii de Însuși Dumnezeu. Viața veșnică este hotărâtă mai înainte de creație și reprezintă dorința lui Dumnezeu pentru lumea creată de El. Totul a fost bun și trebuia să rămână bun, dar păcatul a adus moartea. De aceea, Pavel își începe sfătuirea accentuând nevoia de a privi cu inspirație și entuziasm la planul bun al Domnului, din creație, înainte de a-i identifica și a-i certa pe cei ce aduc învățături greșite și tulburare în Biserică.

Caracterul ferm și veșnic al hotărârii divine este asigurat de faptul că Dumnezeu spune adevărul și nu poate minți; pentru noi înseamnă că această veste bună a vieții veșnice este spusă în Scriptură, iar Scriptura profetică este chiar cuvântul lui Dumnezeu cel adevărat. Acest cuvânt al mântuirii a fost descoperit de Dumnezeu la vremea potrivită, aleasă de Domnul, contemporană cu apostolii, și i-a fost dat și lui Pavel, care a fost trimis să îl vestească în lume, prin poruncă divină. Aici se vede bucuria lui Pavel – pentru că a văzut această împlinire divină, această potrivire – sau coordonare – cerească, și i-a fost martor. Este uimitor și înviorător să vezi că Dumnezeu, Cel Suveran, face totul la vremea cea mai nimerită, la timpul ales de el, în mod foarte eficient. Printre altele, o concluzie importantă este că și noi, azi, trăim la un moment foarte prielnic, potrivit ales și îngăduit de Dumnezeu, ca să spunem evanghelia și să vestim credința. El știe ce avem de făcut, iar noi știm că merită făcută toată slujirea pentru că este în planul bine coordonat al lui Dumnezeu.

Versetul 3 mai spune ceva important, faptul că vestirea Cuvântului i-a fost dată lui Pavel printr-o poruncă divină. Deși noi nu suntem apostoli ca Pavel, porunca lui Dumnezeu de a vesti Evanghelia este și pentru noi adevărată, într-un fel, așa cum este adevărată pentru toți ucenicii Domnului, pentru fiecare potrivit cu viața, darurile și chemarea.

Introducerea scrisorii se încheie prin menționarea destinatarului și a relației lui cu Pavel, la care se adaugă salutul creștin, plin de dragoste.

Felul în care Pavel îl menționează pe Tit arată atitudinea cu care pornește la scrierea acestei scrisori pastorale, dificile în felul ei, pentru că are multe îndemnuri, sfaturi precise de organizare mai bună, mustrări și încurajări la un bun exemplu pentru toți. Tit este menționat pe nume împreună cu calitatea relației sale cu Pavel: el este adevărat copil al lui Pavel în credință. O scrisoare de organizare a bisericii scrisă cu căldură părintească și punând accent pe relația personală dintre apostol și acest tânăr pastor, este un subiect care trebuie să ne dea de gândit. Toți păstorii în funcții de slujire mai înalte și mai pline de responsabilități ar trebui să se raporteze așa la cei pe care îi sfătuiesc în lucrare, la cei mai tineri. De fapt, toți creștinii ar trebui să se afle în relații frumoase unii cu ceilalți ca să îi poată sfătui cu eficiență.

Acum, faptul că Pavel îl poate numi pe Tit „copil în credință” este un fapt foarte frumos. Înseamnă că i-a vestit evanghelia și l-a adus la credința în Hristos și că acum, ca un tată, îl sfătuiește cu autoritate, dar și cu mare drag în lucrare. Pe câți oameni i-am putea noi numi „copilul meu în credință„ și față de câți ne purtăm cu drag și atenție ca față de niște adevărați copii ai noștri în credință?

Al doilea aspect, care arată relația de partasie dintre Pavel și Tit, este faptul că Tit este numit „copil în credința noastră a amândurora”. Expresia folosită de Pavel trebuie lămurită. Versetul mai poate fi tradus și așa: „Tit, cu adevărat fiul meu în credinţa pe care o împărtăşim cu toţii” sau „Tit, adevărat fiu în credinţa pe care o avem noi toţi împreună”. Nu este vorba doar de credința celor doi, ci de credința tuturor celor credincioși. „Tit, cu adevărat fiul meu, potrivit credinței noastre, a tuturor”, aceasta este expresia. Sensul uceniciei adevărate nu este să îl înveți pe cineva să fie ucenicul tău privat, soldatul tău, partizanul tău, ci să urmeze credința noastră de obște, cea a tuturor creștinilor, cea biblică, cea adevărată, nu vreo formă îngustă de înțelegere sau vreo credință ciudată. De fapt, Tit este un slujitor al credinței adevărate a tuturor, așa l-a crescut Pavel, nu ca partizan al vreunei învățături ciudate sau partizane. Tit va primi și el această misiune, să îi aducă pe creștini la credința frumoasă și echilibrată care ne-a fost dată tuturor, să excelăm în ea cu exemplul cel mai bun.

În final, salutul creștin este dat cu toată inima: „Har şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Isus Hristos, Mântuitorul nostru”. Aceștia sunt cei doi stâlpi ai slujirii creștine: să avem har și pace de la Tatăl, care le coordonează pe toate, și de la Cristos, care ne-a adus mântuirea și o împlinește pe mai departe în viața noastră prin Duhul Sfânt. 

Aplicații

Ca să aibă impact bun, slujirea și mărturia noastră trebuie să reflecte o credință biblică, cea adevărată și cunoscută de toți creștinii de la început. 

• Verifică dacă cunoști bine credința creștină. Citești cuvântul Scripturii? Știi ce mărturisim noi, creștinii baptiști, în particular?

• Cât de mult ești captivat, entuziasmat, motivat la viață creștină și la slujire de faptul că avem o  nădejde veșnică, vrednică de încredere? Îi mulțumești Domnului pentru puterea cu care lucrează, Îl slăvești pentru autoritatea Sa?

• Despre câți oameni din jurul tău ai putea spune că sunt ca niște copii ai tăi în credință? Ce fel de relații frumoase, sfinte, ca într-o familie, asiguri în jurul tău în Biserică?

Sugestii practice

• Hotărâște-te să te rogi pentru cineva să vină la credința în Hristos și să îl poți numi „copilul meu în credință”.

• Citește mărturisirea de credință a Bisericilor creștine baptiste și verifică ce crezi, notează întrebările pe care le ai, notează răspunsurile care se găsesc acolo și versetele pe care se bazează, apoi discută despre ele cu alți credincioși din Biserică.

• Reține că un exemplu bun, o mărturie bună, se bazează pe o credință corectă, bine fundamentată pe Scriptură. 

• Gândește-te la chemarea primită, la autoritatea și tipul de slujire în Biserică pe care le exerciți. Te poți numi și tu „rob al lui Dumnezeu”?

 

Întrebări pentru discuție

• La ce se referă „credința noastră comună, a amândurora”?

• Unde și cum a făcut Dumnezeu cunoscută nădejdea vieții veșnice pe care a promis-o „înainte de veșnicie”?

• De ce a fost vremea aceea „o vreme potrivită” pentru vestirea evangheliei ? În ce sens mai este și astăzi o „vreme potrivită”?

Păstor Octavian Baban, 

Biserica Creștină Baptistă „Sfânta Treime”, București


Lasă un răspuns