Barnevernet sau mic tratat de psihiatrie cu susu-n jos

Am urmărit cu multă atenţie desfăşurarea dramei familiei Bodnariu, încă de la primele informaţii apărute pe social media. Asemenea multora dintre noi, am trecut şi eu prin câteva stadii de procesare a realităţii, primul fiind cel de negare. În mintea mea, imaginea aceea idilică a ţărilor nordice, super-dezvoltate şi supercivilizate, a Norvegiei în speţă, cumva nu se potrivea cu incredibilul act al confiscării a cinci copii, cel mai mic dintre ei fiind încă alăptat la sân.

Am trecut la stadiul următor, cel de informare legată de practicile faimoasei structuri de protecţie a copilului numită Barnevernet. În săptămânile ce au urmat au ieşit la iveală nişte aspecte desprinse parcă din Kafka. Tot mai multe situaţii documentate, surprinzător de asemănătoare cu a familiei Bodnariu, au apărut pe scena publică. În urma publicării cercetărilor Mariannei Haslev Skanlånd, în legătură cu cele 69 de motive ale preluării de către Barnevernet a copiilor, au început sa se lanseze întrebări de genul: “Ce are de-a face omleta şi grosimea feliilor de pâine cu confiscarea copiilor?”; “De ce nu are voie copilul să le zâmbească străinilor de pe stradă?”; “De ce trebuie pedepsit părintele pentru că bebeluşul întoarce faţa în partea opusă când e spălat pe faţă?”, etc.

Pentru că în spatele oricărui experiment, fie el medical, social sau de orice alta natură, stă o teorie anume, indiferent cât de genială sau stupidă ar fi ea, am încercat să o descopăr pe cea care guvernează activitatea Barnevernet. (Recunosc că am fost orientată în direcţia corectă atât de interesul meu pentru psihiatrie ce datează încă din facultate, cât şi de munca de documentare a mai multor persoane, printre care d-na dr. Mariana Goron şi d-l Steven Bennett). În acest fel am ajuns, pe de o parte, la teoria ataşamentului, iar pe de altă parte, la legislaţia statului norvegian privitoare la protecţia copilului.

Le luăm pe rând. Teoria ataşamentului este o teorie lansată de psihiatrul britanic John Bowlby şi completată de psihologul canadian Mary Ainsworth, care, pe scurt, susţine (pe model evoluţionist), că la baza comportamentului relaţional al oricărui individ stă relaţia de ataşare fundamentală, genetic determinată, formată încă de la naştere, de o anumită persoană. Iniţial această persoană a fost considerată mamă, ulterior însă a fost denumită generic “persoană de referinţă”. Această relaţie de ataşare este atât de importantă pentru copil, încât acesta îşi va organiza comportamentul şi gândirea în aşa fel încât această relaţie să aibă continuitate, această continuitate fiind esenţială pentru însăşi supravieţuirea individului respectiv. Copilul va “plăti” chiar cu deranjamente funcţionale păstrarea ataşamentului faţă de persoana de referinţă. Relaţia de ataşament copil-persoana de referinţă este atât de puternică, încât afectarea ei, ruperea ei, dispariţia ei, duce la tulburări emoţionale şi cognitive mai mult sau mai puţin grave atât în copilărie, cât şi în viaţa de adult, tulburări care se traduc prin: pasivitate, apatie, retardul dezvoltării, agitaţie, hiperactivitate, lipsă de atenţie, incapacitatea de a stabili relaţii semnificative şi de lungă durată, instabilitate emoţională, depresie, etc. Este important de precizat aici că există câteva tipuri de ataşament considerate NORMALE, chiar dacă nu toate sunt optime: ataşamentul autonom (optim), relaţional-evitant, nesigur-preocupat, neprelucrat şi neclasificat. De asemenea, există tipuri de tulburări de ataşament PATOLOGICE, care se diagnostichează de către psiholog sau psihiatru, în urma unor evaluări minuţioase, prin teste standardizate şi prin verificarea criteriilor de încadrare într-o anume categorie de patologie psihiatrica (pe baza DSM – Manualul de diagnostic şi statistica a tulburărilor mentale), şi se tratează numai la indicaţiile psihiatrului. Cauzele cele mai grave care duc la tulburări de ataşament patologice sunt: neglijarea, abuzul sau violenţa persoanei de referinţă asupra copilului.

Toate (aproape) bune şi frumoase, însă problemele încep la modul în care agenţii Barnevernet aplică această teorie. Ca peste tot în lume, “practica ne omoară”. (Şi dacă nu ne omoară, atunci spune multe despre noi). Am identificat câteva probleme majore, care devin cauzele dramelor prin care trec, fără excepţie, familiile despre ale căror situaţii am citit:

1. De departe, aspectul cel mai condamnabil este că se porneşte de la prezumţia de VINOVĂŢIE a părinţilor. Se pleacă din start în sens invers faţă de normal, şi anume de la convingerea de nestrămutat că acei copii (care în final vor fi luaţi din familie) suferă, de fapt, de tulburare PATOLOGICA de ataşament. Asta ar însemna automat că au fost fie abuzaţi, fie neglijaţi, fie loviţi în vreun fel, astfel încât trebuie neapărat înlăturaţi din mediul agresiv. Urmarea firească a acestei prezumţii este să se caute (sau să se fabrice ad-hoc) dovezi în acest sens.

2. Această prezumţie de vinovatei pleacă de la nişte “îngrijorări”, “presupuneri”, exprimate de persoane care nu au calitatea de a evalua situaţia din punct de vedere psihiatric, dar li se oferă recomandarea şi puterea de a o face, deschizând calea larga spre abuzuri ale sistemului. Vezi situaţia fetelor Bodnariu, care au fost luate pe un denunţ în care directoarea îşi exprima “îngrijorarea” că “s-ar putea” ca fetele să fie disciplinate acasă.

3. O altă mare problema este că diagnosticul de tulburare patologică de ataşament (care, în marea majoritate a cazurilor, este FALS) îl pun nişte persoane care NU SUNT PSIHIATRI. Dacă, în cel mai bun caz, sunt psihologi, din toate relatările de până acum reiese că aceştia nu aplică nici teste standardizate, nici evaluare repetată, cu stabilirea diagnosticului în funcţie de toate criteriile din DSM. Nici nu ar avea cum, căci totul se face pe fugă, se declară scurt că aşa ar sta lucrurile, fără dovezi, şi se iau copiii în regim de urgenţă. Psihologii care au încercat să semnaleze discordanţa între situaţia familiilor şi severitatea masurilor luate au devenit indezirabili pentru sistem, din declaraţiile activistului norvegian pentru drepturile omului Marius Raikerås. Conferenţiara Gunn Astrid Baugerud, de la Colegiul Universitar de Ştiinţe Aplicate din Oslo, a sesizat, într-un studiu de psihologie criminalistică, această discrepanţă între problemele familiilor şi măsurile extreme de preluare de urgenţă a copiilor într-un număr nejustificat de cazuri.

4. Felul în care se fabrică dovezile este o batjocură la adresa psihologiei şi a medicinii civilizate, în mod special a psihiatriei. Câteva exemple: copilul întoarce faţa când este spălat pe faţă de tata – asta înseamnă că se teme de tata să nu fie lovit, nu o reacţie normală a copilului atunci când i se pune mâna udă pe faţă, cum este de fapt; copilul priveşte cu interes alţi oameni de pe stradă – această înseamnă pentru Barnevernet criteriul A2 din DSM-IV-TR la tulburări reactive de ataşament, şi anume sociabilitate indiscriminativă a copilului (şi nu interesul normal pentru alte fiinţe, care denotă dezvoltarea neuro-psihică normală a copilului, cum este de fapt); mama plânge când i se smulge copilul din braţe de către Barnevernet – deci este depresivă – fără evaluare, fără criterii de diagnostic, fără diagnostic diferenţial; mama suferă de o profundă ambivalenţă în ce priveşte angajarea în relaţii interpersonale (ambivalenţă pe care tatăl copilului o neagă) – acest lucru sugerează, pentru Barnevernet, că mama are o tulburare patologică de ataşament, care se va reflecta în ataşamentul copilului faţă de mama, aspect susţinut tot de teoria ataşamentului, dar neconfirmat în cazul în speţă; copilul mănâncă prea repede – cu siguranţă a fost victima unui incest; copilul mănâncă prea încet – cu siguranţă a fost victima unui incest; copilului nu-i plac icrele – cu siguranţă a fost victima unui incest (în ultimele trei cazuri nu am găsit nici un corespondent în psihiatria actuală); copilul este dus în mod obsesiv la medicul de familie sau la urgenţe, pentru motive fictive, doar pentru a demonstra incapacitatea mamei de a-l îngriji, etc.

5. Felul în care sunt trataţi ulterior copiii luaţi dovedeşte tot o abordare întoarsă pe dos a teoriei ataşamentului. Intenţiei evidente de a rupe ataşamentele stabile formate în familiile biologice şi de reataşare de alte familii, ca şi cum dezlipim un sticker dintr-un loc şi îl lipim într-altul, i se spune la Barnevernet “interesul superior al copilului”. Să luăm exemplul copiilor Bodnariu. De ce au fost separaţi cei cinci fraţi? Pentru că se pot “popula” trei noi familii cu ei: cinci timbre pe trei plicuri, nu? De ce au fost grupaţi copiii mai mari doi câte doi, de vârste apropiate, şi de ce li s-a dat program diferit de vizitare de către părinţi? Pentru că ataşamentul faţă de familia lor biologică este în stadii diferite de formare, în funcţie de vârstă: Eliana şi Naomi au deja un ataşament stabil (format deja de la 5-6 ani în sus), deci ele au trebuit separate complet de părinţi, fără vizitare, fără conversaţii telefonice, fără cadouri. Ca urmare, telefoanele de câte 10 minute permise părinţilor au fost o mare concesie, făcută doar de dragul autorităţilor române. Acest lucru nu ar fi trebuit niciodată să se întâmple, dar s-a întâmplat, graţie implicării tuturor celor care au ieşit în stradă, astfel că s-a aflat că a existat o scrisoare a fetelor, care a fost împiedicată să ajungă la părinţi, iar una dintre fetiţe a declarat: “Am crezut că urmează să muriţi”. Ele nu ar fi trebuit niciodată să afle că părinţii nu sunt morţi deloc, ar fi trebuit să înceapă deja să îşi pună în mişcare mecanismele de reataşare la noua familie, conform Barnevernet. Cu cei doi băieţi, de 2 şi 5 ani, Matei şi Ioan, situaţia este şi mai inumană: la această vârstă, teoria ataşamentului susţine că despărţirile repetate au efect de “consolidare a doliului”. Ca urmare, mama a fost lăsată să îi vadă periodic, ca ei să dezvolte agresivitate faţă de ea, şi apoi să nu mai dorească să o vadă, pentru că aşa spune teoria că trebuie să se întâmple. Acesta este motivul pentru care unul dintre copii a întrebat: “Chiar a spus tati că îi este dor de mine?”. Cu cel mic, nu şi-au bătut prea tare capul, i-au permis cu “generozitate” mamei să îl viziteze de două ori pe săptămână, fiindcă el nici nu va ştii că a avut-o de mamă pe Ruth, dacă va rămâne la Barnevernet. Nu a contat că au riscat retard în dezvoltare rupându-l de la sânul mamei, nu a contat nici că l-au iradiat degeaba cu o tomografie computerizată a întregului organism, deşi puteau să-i facă ecografii neiradiante în diferite zone ale corpului, pentru a vedea dacă a fost sau nu agresat.

6. Merg mai departe cu raţionamentul: dacă această dezlipire de familia biologică – lipire de o familie surogat, urmată de multe ori de transfer la o altă familie, şi apoi la o altă familie, ar fi atât de benefică pentru copil, de ce statisticile recente arată că se raportează un număr de 8-9 decese pe luna ale copiilor aflaţi în plasament, rata mult mai mare decât a copiilor din populaţia generală? De asemenea, de ce rata adopţiilor copiilor norvegieni aflaţi în custodia Barnevernet este mult mai mică decât rata plasamentului temporar în familii surogat, care merge în majoritatea cazurilor până la atingerea vârstei de 18 ani, după cum a aflat delegaţia parlamentară română în urma vizitei din Norvegia? Nici măcar nu intru în raţionamente legate de aspectele financiare ale susţinerii şi promovării Barnevernet, au făcut-o alţii înaintea mea, mult mai bine.

Întorcându-ne la al doilea punct principal al argumentaţiei mele, care priveşte legislaţia norvegiană de protecţie a copilului, trebuie menţionate câteva aspecte. Motivele esenţiale ale preluării copilului din familia biologică şi plasarea lui într-o familie surogat sunt exact cele descrise de teoria ataşamentului: neglijenţa, abuzul sau violenţa asupra copilului. Aceasta nu ar fi o problemă în sine, însă statisticile publicate de Biroul naţional de statistică norvegian arată că, din totalul de motive, doar 20% se referă la neglijenţă, violenţă, abuz de orice natură şi consum de droguri. Restul de 80% au motive nejustificate (“alte motive”). Pe de altă parte, articolele din lege care guvernează activitatea Barnevernet şi care sunt cele mai contestate, sunt cele cuprinse sub numărul 4.12, secţiunile A-D. De exemplu, secţiunea A permite statului să preia un copil dacă condiţiile fizice şi psihologice din mediul de viaţă al copilului nu se ridică la standardul prevăzut de Barnevernet. De aceea, dacă agentului nu îi place cum face mama omleta, sau dacă acesta consideră că feliile de pâine sunt prea groase, copilul este luat. Dacă părintele are o problemă temporară la picior şi nu se poate urca pe scară să spele geamul, copilul este luat. Dacă hainele nu sunt împachetate în şifonier aşa cum doreşte agentul, copilul este luat, etc. Logic, nu? De asemenea, secţiunea D a aceleiaşi legi recomandă statului să preia copilul dacă se SUSPECTEAZĂ că acesta va suferi neglijenţă sau abuz cândva în VIITOR. Ca urmare, părintele care provine el însuşi din custodia Barnevernet, este însemnat cu fierul roşu şi este considerat la risc, aşa că nu va avea parte de copiii proprii. Părintele care a apelat vreodată la Barnevernet, este automat trecut pe lista neagră şi urmărit până în… pânzele albe (la propriu). Părinţilor cărora li s-au luat deja unul sau mai mulţi copii, trebuie să le fie clar că toţi copiii pe care îi vor mai avea vreodată în Norvegia vor fi confiscaţi în acelaşi chip. Fără asistenţă, fără ajutor, fără consiliere, fără un diagnostic corect, fără un tratament corespunzător. O activitate neprofesionistă, prestată de nişte agenţi fără pregătire corespunzătoare, deghizată ca “interes superior al copilului” şi glazurată cu o urmă de psihiatrie întoarsă pe dos – această este protecţia copilului din Norvegia.

Nu pot încheia fără să spun că există şi o altfel de asistenţa psihiatrică în Norvegia, aşa cum a înţeles să o practice asistenta medicală cu specializare în psihiatrie infantilă, Ruth Johanne Bodnariu: prin consilierea telefonică a adolescenţilor pentru evitarea actelor de auto-agresiune, prin intermediul liniei de urgenţă Kirken SOS. Pentru aceasta, precum şi pentru activitatea ei cu copiii străzii din România, ea a fost citată în 2012 în cel mai prestigios jurnal psihiatric din ţările scandinave, Jurnalul de Sănătate Mintală (http://napha.no/…/13…/Mener-kjarlighet-reduserer-selvskading).

Pe un astfel de OM, Barnevernet o „răsplăteşte” luându-i copiii. Dacă este implicată aici şi răzbunarea personală a unui agent Barnevernet, cu atât mai rău. Rezultatul este umilitor pentru toată tagma medicală.

Sunt acum la etapa în care mi-am definitivat diagnosticul asupra Barnevernet. Nu m-am grăbit să îl declar, fiindcă am avut nevoie de timp pentru documentare, căci situaţiile acestea de viaţă şi de moarte nu se pot evalua într-o zi-două. Însă, până când statul norvegian continuă să susţină, cu o candoare demnă de o cauză mai bună, încălcările flagrante ale drepturilor omului şi ale tuturor principiilor de bună practică medicală, produse de Barnevernet, m-am hotărât: nu mai vreau să vad fiordurile în următorii 50 de ani.