EXPLICATII BIBLICE – 16 MARTIE

Zemanta Related Posts ThumbnailTema generală a lunii Martie este: Misiunea aparține lui Dumnezeu / Missio Dei.
 
Data: 16.03.2014
Tema: Dragostea Lui, modelul nostru misionar
Text: Ioan 3:16, 1 Ioan 4:9-11
Verset de aur: Ioan 3: 16
Ideea centrală: Dragostea totală a lui Dumnezeu pentru oameni ne este arătată în mod plenar în Domnul Isus și ea constituie modelul suprem pentru misiunea bisericii.


Explicaţii contextuale și exegetice:


Multe se pot spune despre versetul Ioan 3: 16 (supranumit și ”mica Biblie”) care sumarizează întreaga Scriptură, oferindu-ne o perspectivă clară asupra istoriei mântuirii.  În lumina temei pe care o avem în vedere, se pot vedea câteva aspecte ale dragostei lui Dumnezeu, dragostea agape; în acest verset, Domnul Isus vorbește despre intensitatea, obiectul, mărimea, natura, pretenția și efectul dragostei lui Dumnezeu; agape este într-adevăr o dragoste surprinzătoare.
Intensitatea: ”atât de mult” este măsura cu care Dumnezeu iubește întotdeauna; agape este dragostea oferită și primită de membrii Sfintei Treimi și apoi revărsată față de omenire, ea fiind o dragoste totală, perfectă.


Obiectul: ”…a iubit lumea…” Interpretările rabinice ale Vechiului Testament indicau Israelul ca unicul beneficiar al dragostei și lucrării lui Dumnezeu; iată însă că Dumnezeu iubește întregul cosmos (cuvântul grecesc), în acest caz el având sensul de întreaga lume și nu doar un grup specific. Mai mult decât atât, cosmos-ul este răzvrătit față de Dumnezeu; cu alte cuvinte, Dumnezeu iubește pe vrăjmașii Săi.


Natura: ”…încât a dat…” Dragostea lui Dumnezeu în primul rând dă, oferă. Teologul Leon Morris spunea că Dumnezeu ”nu a iubit suficient de mult încât să dea”, ci că ”El a iubit încât a dat”. Dumnezeu ne învață că atunci când iubim cu agape, noi trebuie să dăm, pentru că cele două aspecte sunt inseparabile.


Mărimea: ”…pe singurul Său Fiu…” Dumnezeu iubește așa de mult omenirea, încât a dat pe singurul Său Fiu – în original, monogene – singurul născut; o reflecție asupra unei situații similare în cazul unui tată pământesc ne ajută să înțelegem puțin din profunzimea dragostei lui Dumnezeu; este greu pentru noi să ne imaginăm că un tată poate iubi pe altcineva pentru care să își sacrifice propriul copil. Așadar, dragostea lui Dumnezeu este infinită.


De remarcat: Domnul Isus este ”singurul Fiu” în sensul în care statutul Său este special: El este născut etern din Tatăl, de aceeași substanță cu Tatăl, fiind Dumnezeu adevărat. Într-un mod profund, Ioan spune că Dumnezeu s-a dat pe Sine în Hristos: Domnul Isus este Dumnezeu. Dragostea Tatălui care dă este la fel cu a Fiului, care se dă pe Sine, adică infinită. Noi suntem fii si fiice prin adopție, rămânând pentru totdeauna oameni: răscumpărați și glorificați, dar oameni.


Pretenția: ”…oricine crede în El…”  În acest verset, dragostea lui Dumnezeu face o lucrare care trebuie primită prin credință. Se tot spune că dragostea nu așteaptă nimic, ci doar dă. Greșit. Dumnezeu ne iubește fără să avem vreun merit, însă El are așteptări de la noi. Lucrarea dragostei Lui trebuie să fie acceptată prin credința personală în Fiul Său, altfel dragostea Sa, deși infinită, nu este experimentată plenar.


Efectul: ”…să nu piară, ci să aibă viața veșnică…” Aici este o antiteză grăitoare: dragostea lui Dumnezeu face posibilă evitarea destinului natural al oamenilor păcătoși, ”pieirea” (grecescul Apoletai , care nu se referă la o anihilare veșnică, ci la o separare eternă de Dumnezeu din cauza eșecului omului) și, în schimb, experimentarea vieții veșnice. Această viață este veșnică, adică ea nu mai poate fi întreruptă sau afectată de ceva sau cineva; este veșnică pentru că dragostea lui Dumnezeu îl învăluie pe credincios și îl aduce pe Dumnezeu Însuși în persoana respectivă.


În 1 Ioan 4: 9-11, apostolul reiterează mesajul concis transmis în Ioan 3: 16 la care adaugă o aplicație; astfel, el invită la a observa, a medita la toate aspectele dragostei divine agape pe care le-am menționat mai sus, după care atenționează că modelul suprem al iubirii nu este al nostru, ci este al lui Dumnezeu ”și dragostea nu stă în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi…” (v. 10). Mai mult, în v. 11, Ioan ne spune că modelul dragostei divine nu trebuie doar admirat, ci el devine norma relațiilor dintre cei răscumpărați prin lucrarea dragostei lui Dumnezeu.  Ioan zice ca și noi trebuie să ne iubim cum ne iubește Dumnezeu, adică cu agape. În original, cuvântul ce denotă cele două verbe legate de dragoste este același. Standardul este stabilit: creștinul trebuie să iubească pe Dumnezeu și pe ceilalți cu dragostea divină agape.


Aplicaţii/ Considerente Misiologice


  1. Dragostea adevărată trebuie dovedită. În 1 Ioan 4: 9 vedem că ”dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat…” De fapt, ea nu a fost dovedită, ci exprimată, văzută în acțiunea răscumpărătoare a lui Dumnezeu. Creatorul nostru ne-a tot arătat că ne iubește în așa multe feluri: ne-a creat ca să ne poată iubi, ne-a căutat, ne-a oferit o nouă șansă în Hristos, providența Sa etc. Noi trebuie să dovedim dragostea pentru că noi vorbim mult despre ea: cântece, poezii, vorbe multe; 1 Ioan 3: 18 este foarte direct și ne cere dovezi ”fapte și adevăr”!
  2. Dragostea nu rămâne nepăsătoare. Ambele texte conțin implicit ideea că noi eram și vinovați și morți din cauza păcatelor noastre. Destinul implacabil era despărțirea veșnică de Dumnezeu (”pieirea”), pedeapsa cea mai grea pe care o poate primi vreun om. Iubindu-ne Dumnezeu nu a rămas indiferent în locurile Sale înalte, cerești, ci a trimis pe Fiul Său între noi să plătească în locul nostru. Dragostea de aproapele nu rămâne niciodată indiferentă la nevoia de mântuire a celor pierduți. Aceasta a fost motivația celor care s-au dus de bunăvoie și în mod conștient în contexte în care moartea era foarte probabilă. De exemplu: Jim Elliot.
  3. Dragostea adevărată oferă.  Trăim într-o lume care are numai pretenții: fiecare cere să fie iubit și să primească totul în baza acestei iubiri. Dumnezeu ne învață însă că a iubi înseamnă în primul rând să oferi; lucrul acesta este imperativ și normativ pentru relațiile din familie – soțul și soția nu ar trebui să petreacă timp protestând că nu primește cât se cuvine, ci să ofere dragostea; pentru relațiile în cadrul bisericii: păstorul să iubească biserica, biserica pe păstor și toți membrii trupului să demonstreze unii față de alții o dragoste asemănătoare celei divine.
Încă o mențiune aici: Niciun preț nu este prea mare pentru dragoste, cu alte cuvinte dragostea oferă totul. Domnul Isus ne spune în Ioan 15: 13 că testul suprem al dragostei este oferirea vieții; puțini vom fi în situația în care lucrul acesta să fie necesar (sunt situații de salvări de la înec, din incendii când salvatorii trebuie să plătească cu viața), însă toți suntem chemați să iubim prin iubi cu fapta: cu atitudinea, cu portofelul, cu frigiderul, cu mașina, cu timpul nostru, cu atenția etc.
  1. Misiunea este expresia naturală a dragostei. Dragostea divină și misiunea lui Dumnezeu sunt inseparabile 1 Ioan 4: 9, 10. Într-un sens, cele două sunt interschimbabile în pasajul acesta. Cursul cel mai bun de misiune este o studiere atentă a dragostei lui Dumnezeu aratată față de noi, iar modelul cel mai bun este oferit în modul în care Dumnezeu a trimis reprezentanții Săi: proorocii, conducătorii buni, apostolii și, în forma plenară, Fiul Său.


Întrebări pentru discuţii:


Îi iubesc eu cu dragostea agape pe cei din familia mea? Dar pe frați și surori? Dar față pe cei pierduți?
Identificați câte 5 lucruri care ar arăta dragostea agape în fiecare din cele trei seturi de relații menționate în întrebările de mai sus.
Cum puteți pune în practică imperativul la dragostea agape ca biserică?
Care sunt principalele caracteristici ale misiunii făcute după modelul dragostei divine?
Cum ar arăta implicarea misionară dacă am trăi cu adevărat împlinind standardul dragostei divine?


Păstor Dr. Sorin Bădrăgan, Biserica Creștină Baptistă Providența, București
Membru al echipei de redactare a Calendarului de Studiu 2014

Lasă un răspuns