Se împlinesc în acest an 100 de ani de la apariţia cărţii de cântări pe note CÂNTĂRILE EVANGHELIEI – ediţia 1913, din iniţiativa şi sub îngrijirea fraţilor Mihai Brumar şi Vasiliu Berbecar. Acest moment – pentru mine constituie prilejul unor frumoase şi ziditoare aduceri aminte privind modul în care această carte a fost primită şi apreciată, modul în care biserica îşi depunea de fiecare dată mărturia prin intermediul cântărilor cuprinse în ea şi – nu în ultimul rând – criteriile care au stat la baza elaborării acesteia, expuse în mod înţelept şi cu sinceră preţuire frăţească în „Precuvântare” (prefaţă). Aş menţiona aceste criterii, întrucât consider că sunt valabi le şi astăzi, cu atât mai mult cu cât ideea de a avea criterii valorice în exprimarea muzicală ca şi creştini ne este tot mai străină, fapt ce permite chipului veacului să pătrundă tot mai evident în exprimarea muzicală a bisericii, afectând calitatea şi efectul cântării de laudă.
Menţionez – şi apreciez în mod deosebit – faptul că fraţii au conştientizat valoarea muzicii ca limbaj, capabil să exprime în mod deosebit trăirile interioare, atât ale omului vechi (firesc) cât şi ale omului nou în Hristos (omul duhovnicesc), faptul că cele două personalităţi nu pot avea acelaşi mod de exprimare, întrucât trăiesc, se împlinesc şi se exteriorizează prin valori diferite, provenind din surse diferite (sub impulsul firii sau sub impulsul Duhului Sfânt.)
Acest fapt le-a permis să definească cântarea de laudă ca atitudine în prezenţa lui Dumnezeu, în închinare (aşa cum se cuvine, cu evlavie) şi ziditoare, cu efect binefăcător asupra celor care o cântă sau o ascultă. Este afirmată şi realitatea exprimării muzicale a credincioşilor ca o caracterstică a comportamentului lor, ca o prezenţă constantă în viaţa de zi cu zi, oriunde s-ar afla, scopul fiind depunerea mărturiei a ceea ce sunt ei prin Dumnezeu Tatăl, prin Hristos şi Duhul Sfânt.
Este evidentă – din atitudinea autorilor – realitatea că lauda la adresa lui Dumnezeu nu poate fi un demers lăsat la voia întâmplării ci trebuie să fie unul conştient, pe deplin asumat, elaborat printr-o reală colaborare cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
În cei 100 de ani de la apariţia acestei cărţi, credincioşii au continuat să se exprime prin cântarea de laudă. Au apărut – aşa cum este firesc – noi cântări, noi culegeri de cântări. Privind la exprimarea muzicală a bisericilor astăzi, mă întreb: în ce măsură mai contează raportarea acesteia la criteriile înaintaşilor noştri ? În ce măsură este prezentă inspiraţia Duhului Sfânt şi autenticul trăirii duhovniceşti în cântarea de laudă ? Nu cumva cântăm ce ne place şi cum ne place (evident, pe „text creştin”) ? În ce măsură şi de ce am acceptat chipul veacului în exprimarea noastră muzicală ca şi creştini ? Am convingerea că actualmente se impune o reevaluare atentă şi responsabilă a acesui demers caracteristic închinării, pentru a-l încadra în reperele Scripturii, pentru a-l face cu adevărat eficient, pentru a nu constata – în timp – că ne-am înşelat singuri. Dumnezeu să ne ajute !
Ionel Mureşan,
Profesor de muzică bisericească la
Liceul Teologic Baptist Emanuel din Cluj-Napoca
