Când am fost diagnosticat cu cancer, întrebarea “de ce eu?” a fost una naturală. Mai târziu, când am supraviețuit, iar alții care aveau același gen de cancer au murit, am întrebat din nou: “de ce eu?”
Suferința și moartea pot părea aleatorii, lipsite de sens. Împușcăturile recente de la Aurora în care unii oameni au fost cruțați iar alții nu, este cel mai recent și actual exemplu al acestui fapt, dar zilnic sunt o mulțime de astfel de evenimente: începând cu victimele din Siria și continuând cu victimele accidentelor de pe drumurile Americii. Tsunami, tornade, accidente casnice – lista e lungă. În calitate de slujitor am petrecut nenumărate ore cu oamenii suferinzi care strigau: “De ce a îngăduit Dumnezeu să se întâmple acest lucru?” În general aud patru răspunsuri la această întrebare – dar fiecare este greșit sau cel puțin inadecvat.
Primul răspuns este “Aceasta nu are niciun sens presupun că asta dovedește că nu există Dumnezeu.”
Dar problema suferinței fără sens nu dispare dacă abandonezi credința în Dumnezeu. Dr. Martin Luther King, Jr., în Scrisoarea de la închisoarea Birmingham, afirma că dacă n-ar exista nicio lege divină superioară, atunci n-ar exista nicio modalitate de a afirma dacă o anume lege umană este nedreaptă sau nu. Dacă nu există Dumnezeu atunci de ce să avem un sentiment de rușine și oroare când suferința și tragedia apar? Peștele cel mare îl înghite pe cel mic – asta-i viața – de ce nu? Când Friederich Nietzsche a auzit că un dezastru natural a distrus Java în 1883, el a scris unui prieten: “Două sute de mii au fost șterși de pe fața pământului – magnific!” Nietzsche a fost neînduplecat în logica lui. Din moment ce nu există Dumnezeu toate judecățile de valoare sunt arbitrare. Toate definițiile dreptății sunt doar rezultatul culturii sau temperamentului tău. Pe cât erau de diferiți în alte chestiuni, King și Nietzsche au fost de acord în acest punct. Dacă nu există Dumnezeu sau o lege divină superioară atunci violența este perfect naturală. Deci abandonarea credinței în Dumnezeu nu ne ajută la urma urmelor în privința suferinței ci, așa cum vom vedea, înlătură multe dintre resursele necesare înfruntării ei.
Cel de-al doilea răspuns este “dacă există Dumnezeu, suferința lipsită de sens demonstrează că Dumnezeu nu este întrutotul în control. El nu o poate opri.”
Așa cum mulți învățați au demonstrat -atât credincioși devotați cât și atei- o astfel de ființă, oricare ar fi ea, nu se potrivește cu definiția noastră cu privire la Dumnezeu. Și acest lucru te lasă cu același gen de probleme despre care am vorbit mai sus. Dacă nu crezi într-un Dumnezeu suficient de puternic încât să creeze și să susțină întreaga lume, atunci lumea se susține prin forțe naturale, iar aceasta înseamnă, din nou, că violența este ceva natural. Sau dacă crezi că Dumnezeu este o forță vie impersonală și întreaga lume materială este doar o iluzie, din nou, înlături orice motiv pentru care să fii iritat de rău sau de suferință sau pentru care să i te opui.
Cel de-al treilea răspuns pentru moartea bruscă, aparent întâmplătoare este că “Dumnezeu îi salvează pe unii oameni și îi lasă pe alții să moară pentru că el îi sprijină și îi răsplătește pe oamenii buni.”
Dar biblia respinge cu tărie ideea că oamenii care suferă mai mult sunt mai răi decât cei care sunt cruțați de suferință. Aceasta a fost premisa justificativă a prietenilor lui Iov din acea carte extraordinară din Vechiul Testament. Ei stăteau în jurul lui Iov, cel care experimenta o suferință după alta în viață și au a spus “motivul pentru care ți se întâmplă ție aceste lucruri și nu nouă, este că noi trăim drept iar tu nu.” La sfârșitul cărții, Dumnezeu își verbalizează furia împotriva “mizerabililor mângâietori.” Lumea este căzută adânc și profund de stricată pentru a cădea în tipologii simpliste conform cărora oamenii buni au vieți bune, iar oamenii răi au vieți rele.
Cel de-al patrulea răspuns este că “Dumnezeu știe ce face, așa că fii liniștit și ai încredere în El.”
Acest lucru este parțial adevărat, dar inadecvat. Este inadecvat pentru că este un răspuns rece și pentru că biblia ne oferă mai mult pentru a înfrunta terorile vieții.
Dumnezeu nu a creat lumea cu moarte și rău în ea. Acestea sunt rezultatele faptului că omenirea i-a întors spatele. Am fost puși în această lume să trăim pentru El și când începem să trăim pentru noi înșine tot ceea ce există în realitatea noastră creată începe să decadă – din punct de vedere fizic, social și spiritual. Totul ajunge sub semnul degradării. Dumnezeu nu ne-a abandonat. Dintre toate religiile majore ale lumii, doar creștinismul ne învață că Dumnezeu a venit pe pământ (în Isus Hristos) și și-a asumat suferința și moartea – murind pe cruce pentru a primi pedeapsa pe care noi, pentru păcatele noastre, o meritam – astfel încât într-o zi El să se reîntoarcă pe pământ pentru a pune capăt întregii suferințe fără a ne pune capăt nouă.
Vezi ce înseamnă acest lucru? Da, noi nu știm motivul pentru care Dumnezeu îngăduie ca răul și suferința să continue sau de ce ea este aleatorie, dar acum cel puțin știm motivul pentru care nu îl îngăduie. Nu îl îngăduie pentru că nu ne iubește! Nu îl îngăduie pentru că nu îi pasă. El este atât de preocupat de fericirea noastră finală încât a fost dornic să se coboare în profunzimile celei mai adânci suferințe.
El ne înțelege, a fost printre noi și ne asigură că are un plan pentru a șterge orice lacrimă, de a face “orice lucru trist să devină neadevărat”, după cum spunea J. R. R. Tolkien la finalul alegoriei sale creștine, Stăpânul inelelor.
Unii pot spune, “Dar asta este doar jumătate din răspunsul la întrebarea ‘De ce?’” Da, dar este jumătatea de care avem nevoie.
Dacă Dumnezeu ar fi explicat toate motivele pentru care îngăduie ca lucrurile să fie așa cum sunt, lucrul acesta ar fi prea mult pentru mințile noastre finite. Gândește-te la copilași și la relația lor cu părinții. Copiii de trei ani nu pot înțelege majoritatea lururilor pe care părinții li le permit sau nu. Dar, deși sunt în mare parte incapabili să înțeleagă motivele părinților, ei sunt capabili să cunoască dragostea părinților și de aceea pot avea încredere în ei și pot trăi în siguranță. Asta este ceea ce au ei cu adevărat nevoie. Diferența dintre Dumnezeu și ființele umane este infinit mai mare decât diferența dintre părinții unui copil de trei ani și copilul de trei ani. Deci, nu trebuie să ne așteptăm să fim capabili să înțelegem toate scopurile lui Dumnezeu, ci, prin crucea lui Hristos, să putem cunoaște dragostea Lui. Și acesta este lucrul de care avem cea mai mare nevoie.
În cartea sa, One Thousand Gifts, Ann Voskamp, relatează călătoria ei spirituală în urma căreia a ajuns să înțeleagă moartea fără sens a surorii sale care a fost lovită de un camion când avea vârsta de doi ani. La final ea ajunge la concluzia că principala problemă a noastră este dacă avem încredere în caracterul lui Dumnezeu. Chiar este El iubitor? Chiar este El drept? Iată concluzia ei:
“(Dumnezeu) ni L-a dat pe Isus… Dacă Dumnezeu nu L-a cruțat pe singurul Său Fiu, ne va opri El ceva de care avem nevoie? Dacă încrederea ar trebui câștigată, nu ne-a câștigat Dumnezeu încrederea în mod neechivoc prin rănile deschise, prin spinii apăsați pe frunte, prin numele tău de pe buzele-I crăpate? Cum să nu ne ofere într-un mod plin de har toate lucrurile pe care le consideră bune și drepte? El deja ne-a oferit incomprehensibilul.”
Traducere: Ruben O
Material preluat cu acordul autorului. Este interzisa republicarea integrala.
Sursa
