Interviu cu Andrew Brockbank, fostul director executiv al Uniunii Baptiste

Andy BrockbanckDomnule Andy, în curând veți pleca în Anglia la Spurgeon’s College. Vă rog să ne povestiți ceva despre activitățile pe care le-ați desfășurat în perioada în care ați stat în România, cum ați ajuns aici, ce proiecte ați supervizat?

Andrew Brockbank: Povestea începe, de fapt, cu 22 de ani în urmă când m-am dus la Regent’s Park College, Oxford, care este un colegiu baptist. Eu am fost la facultatea de litere, dar colegiul are și studenți care sunt la pastorală, iar unul dintre aceștia a fost un român, Oti Bunaciu. Fiind un colegiu mic am ajuns să ne cunoaștem, am jucat fotbal împreună, am tras la vâsle împreună, nu prea sunt făcut pentru vâsle, dar fiind un colegiu mic era nevoie de oameni, chiar și fără mușchi. Așa că ne-am cunoscut, și în ultimul an (am terminat în 1990) eu, împreună cu alți prieteni am avut acest gând: avem în mijlocul nostru un român, nu erau mulți români și dacă avem un prieten român poate reușim să ne folosim de acest fapt pentru a atrage niște fonduri pentru ceva. Am vorbit cu Oti iar sugestia lui a fost să strângem fonduri pentru Seminarul Baptist. Așa că am scris câteva scrisori, am făcut niște activități și am adunat aproximativ 1.000 de lire. Nu-mi dau seama nici acum dacă a fost un efort bun sau unul prost, dar asta am făcut. Prin intermediul unor americani din Austria am făcut rost de niște calculatoare și atunci s-a pus problema să ajungem și noi în România pentru a face poze ca să le arătăm celor care au dat banii că am făcut ceva. Cred că a fost în prima săptămână din august în 1990. A fost un pic de șoc, la prima sosire am sosit fără bagaje și am stat patru ore în aeroport fără bagaje. A fost prima dată în viața mea când am stat fără bagaje. Și ne-am plimbat puțin, am fost pe la Brașov, am văzut că e o țară frumoasă, am plecat acasă cu o infecție virală care m-a ținut în pat vreo două săptămâni, dar am zis că mă întorc la anul. Am revenit în ‘91. Iarăși m-am plimbat, am văzut un pic din țară, am prins și mineriada din septembrie ‘91. Și în fiecare an m-am întors măcar pentru o săptămână în România. Între timp a început proiectul Ruth. Biserica Providența din Ferentari a început o lucrare cu copiii de rromi. Prin anul 1992 sau 1993, nu mai rețin exact, fratele Bunaciu senior m-a prins o dată și mi-a explicat care este proiectul și care este nevoia de fonduri, bugetul de atunci era de vreo treizeci de dolari, și dacă nu pot cumva eu, ca englez, să ajut, să acopăr această lipsă. Am fost acasă, am vorbit cu câțiva prieteni și am pus și noi vreo 15/20 de lire pe lună la strângerea aceasta de fonduri pentru proiectul Ruth. La vremea respectivă lucram la o administrație locală din Anglia, dar prin ‘96 am simțit o chemare să plec, nu știu dacă este corect să spun în câmpul de misiune pentru că în prima fază am plecat, nu cu o organizație creștină, ci cu o organizație care se numește Volunteer Service Overseas care trimite voluntari britanici în mai multe părți ale lumii, este un fel de „Corpul Păcii” al Statelor Unite. Ei aveau program pentru Europa de Est, așa că eu m-am înscris, ei m-au acceptat, bineînțeles, eu speram că voi fi trimis în România și imaginați-vă șocul meu când primesc chemare în Rusia. Astfel, pe la sfârșitul anului1996 m-am dus în Rusia unde am avut trei perioade, cam un an în totalitate. Acolo am predat engleză la o școală și tot engleză cu un pic de afaceri la o facultate particulară.

R.O: Contextul din Rusia era oarecum similar celui din România?

A.B: Modul în care pun eu problema este așa, eu exagerez bineînțeles, însă conține un dram de adevăr. Eu zic că diferența dintre România și Rusia este că România este o problemă rezolvabil. Rusia nu știu, mie mi-a plăcut, mi-aș dori să mai vizitez Rusia, nu știu însă dacă mi-aș mai dori să locuiesc acolo. Mai ales cu familie și doi băieți mici. Dar a fost o experiență plăcută, sfârșitul a fost mai palpitant când trei băieți mascați, cu un pistol au intrat în apartamentul meu și m-au tâlhărit, m-au amenințat cu moartea, erau cam supărați că nu aveam votcă în frigider. În mare, a fost o experiență bună. În momentul acela, când a avut loc acest incident, am avut o posibilitate să rămân în Rusia dar deja am luat hotărârea că după Rusia mă voi duce pe cont propriu, în România să ajut proiectul Ruth. Pentru un an sau un an și jumătate am zis, și atunci am spus „ăsta e momentul, acum mă duc în România”, și asta a fost. Viziunea pe care am avut-o, dacă poate să fie numită așa, a fost să-l ajut pe Oti. M-am implicat în proiectul Ruth pentru că acolo era cea mai clară nevoie. Dar am fost implicat și cu biserica și alte probleme pe care le-am avut eu, fie cu seminarul, fie cu facultatea. Bineînțeles, cu trecerea timpului responsabilitățile lui Oti au crescut și ele, iar atunci am avut o șansă să mă implic mai mult cu el în alte domenii. De asemenea am mai ajutat încă de la început cu lucrarea organizației TCM International, o organizație americană ce oferă un program de master, eu am ajutat cu organizația după care m-am și înscris ca student. Dar, într-adevăr, la început am fost la proiectul Ruth. Atunci proiectul Ruth se dezvoltase de la bugetul acela de 30 de dolari din 1992. Deja exista școala Ruth, avea patru clase cu 100 de copii, o clădire construită între anii 1996-1998, un staff. Era o organizație bună dar nu foarte organizată, și aici cred că am adus eu o contribuție, mai ales pe plan financiar. Am început să fac un buget după cum am învățat din experiența mea din Anglia, am început să dezvoltăm partea de strângere de fonduri așa că la ora actuală școala Ruth are opt clase, a ajuns la 170-180 de copii, are și câteva centre pilot prin țară, avem și o școală, Școala Gypsy Smith pentru pregătirea slujitorilor din biserici de rromi și un buget care depășește 200.000 de dolari pe an, de fapt în funcție de cursul de schimb cred că anul trecut erau vreo 300.000 de dolari.

R.O: Cu toată experiența asta ați venit la Uniunea Baptistă pe postul de director executiv. Care a fost cea mai mare provocare, sau de unde ați început lucrarea și în ce direcție ați dus-o?

A.B: Modul în care văd eu postul de director executiv este că acesta nu vine cu o viziune proprie, viziunea e a celor aleși, atunci dorința mea a fost să ajut cu implementarea acestei viziuni. Lucrul de care mă bucur este mai ales relansarea revistei, deși asta nu mi-a dat un rol foarte mare acolo, și crearea departamentului de misiune, lansarea proiectelor. Cred că faptul că am făcut bugetul în așa fel încât slujirile sunt defalcate și văzute separat de birouri și problemele administrative, este un pas mic dar în același timp este și semnificativ. Schimbă modul în care oamenii văd lucrarea Uniunii Baptiste. Uniunea Baptistă are, în mod evident, un rol administrativ dar eu cred că poate să aibă un rol mult mai semnificativ în dezvoltarea proiectelor, faptul că am reușit să stabilim un departament de misiune.

R.O: Care sunt obiectivele pe care vi le-ați propus la departamentul de misiune, sau care sunt acele lucruri concrete pe care le-ați facut?

A.B: Greu de spus la ora actuală pentru că nu am primit încă cifrele de la colectă de la Rusalii, dar cred că această colectă este un pas înainte. Am auzit că o singură biserică a strâns în jur de 7 000 de lei, și dacă mai sunt bani, și sigur că sunt din țară, dacă am depăși
10 000 asta mi se pare o realizare foarte mare. Bugetul este 22 000, atunci să acoperim jumătate din buget din această colectă. Sigur, am vrea să acoperim totul dar măcar de am acoperi jumătate din suma propusă încă din prima fază. Deja avem, prin comunitatea din Timișoara un om, fratele Dan Maleș, angajat ca misionar cu Serbia. Urmează să sponsorizăm prin proiectul Federației Europene un misionar indigen din una dintre țările din Asia.

R.O: Proiecte de viitor pe care nu ați apucat să le puneți în practică?

A.B: Asta nu e problema mea până la urmă, este o problemă după cum am spus, pentru conducerea aleasă. Un lucru pe care aș fi vrut să-l realizez mai mult și nu am reușit este stabilitatea financiară. Am încercat cât am putut eu să atrag atenția asupra nevoii ca bisericile să susțină lucrarea Uniunii. Sunt multe biserici care, într-adevăr, iau în serios nevoia de a sprijini Uniunea Baptistă, dar sunt și multe care nu pot să facă asta, și acest lucru se vede în rezultatele financiare.

R.O: Dacă tot ați adus vorba despre faptul că urmează să plecați, spuneți-ne în câteva cuvinte unde mergeți.

A.B: Voi pleca la colegiul Spurgeon’s din Londra, colegiul baptist fondat de un renumit predicator baptist din secolul XIX, Charles Haddon Spurgeon, și acolo voi sluji ca „business and finance manager”, pentru cei care cunosc seminarul le spun că este un fel de administrator cu ceva contabilitate și un pic de secretariat, deci cam așa arată postul. Eu am primit-o ca pe o chemare deși este o provocare în același timp. Faptul că este un colegiu din Anglia nu înseamnă că este un colegiu bogat și plin de bani, sunt provocări și acolo, dar eu sincer am văzut mâna Domnului în modul în care ușile s-au deschis pentru mine. Cred că este o lucrare potrivită pentru mine și eu pot să aduc o contribuție.

R.O: În încheiere, cât din dumneavoastră credeți că sunteți român și cât sunteți englez? Trebuie să specificăm faptul că sunteți căsătorit, că aveți doi copii crescuți aici.

A.B: Da, nu știu ce să zic. Băiețelul meu Edwin de trei ani zice că este român, englez și un pic oltean, deci treaba este, de fapt, și mai complicată. Greu de zis. Eu cred că m-am adaptat bine în România, și voi afla în septembrie cât de român sunt și cât englez a rămas în mine. În mod inevitabil, faptul de a sta într-o altă țară te schimbă. Eu cred că este o experiență bună pentru orice creștin. M-am bucurat să fiu în România, să slujesc în mijlocul dumneavoastră. Mergeți înainte cu Domnul. Aveți multe provocări în România dar aveți și multe lucruri bune. Aveți multe biserici mari și sănătoase, în unele aspecte, românii au ceva pentru care noi englezii vă invidiem, pentru că o biserică de 1000 de membri în Anglia nu se găsește. Eu cred că aveți resursele necesare pentru a face o lucrare în continuare, atât în țară, cât și în câmpul de misiune.
Vă mulțumesc!

Articol publicat în numărul 5 / 2009 al revistei Creștinul azi


Lasă un răspuns